Monologul unui orfan nenăscut
,,Suav și gentil înaintez în încercări din prima zi a plăsmuirii ghemotocului de suflețel viu ce mi s-a cuibărit sub pleoapa firii…Vreau, sau doar visez să pătrund dincolo de beteala de ceață ce-mi acoperă ușor năsucul și privesc aievea printr-un vizor mic lumina ștearsă a unui far depărtat… E-atâta gălăgie, atăta agitație în ceasul ce ticăie deasupra mea, încerc să-l privesc, dar nu reușesc să-mi deschid îndeajuns ochii, doar simt…, doar aștept cu frică zbuciumul unui tic-tac ce mi se strecoară direct sub învelișul inimii. Clipa următoarei respirații se măsoară într-o unitate de timp necunoscut de mică pentru mine, care are totuși puterea și curajul de a se agăța de un simplu ,,Da” sau ,,Nu”. E despre sentința ce se va da cu referire răsăritului nașterii sau apusului vieții mele intrauterine.
Știu că mulți dintre cei, care fac acum cunoștință cu mine, descoperăndu-mi fricile dezgolite, prinse de cuvintele ce încheagă firul acestei povestiri, vor fi încurajați să creadă că nu am de unde cunoaște vechimea stării de neputință ce o simt acum… Nenăscut fiind, cum aș putea trăi asemenea prăbușire lumească?! E aproape inimaginabil, însă, am învățat aceste noi percepții și senzații din conexiunea firească cu ceasul ce ticăie deasupra mea, neputându-l privi până când, dar simțindu-i neostenita îndoială, frică, neputință…, am prins frecvent vulnerabilitatea defectă a ceasului ce-a curs peste mine stropi grei, cu gust plin de amăraciune și teamă de ceea ce mă poate sau nu duce acolo…, la limanul de după beteala de ceață ce mă desparte de farul luminos.
Alteori mă încearcă o profundă stare de tristețe, ea vine din singurătatea ce o trăiesc aici, între pereții acestui balonaș. Ca să mă destind un pic, învăț să dau forme bulelor de mi se strecoară printre buze și le lescopăr a fi foarte năstrușnice , apoi încerc să le ajung cu un picioruș sau c-o mânuță…, e mare învălmășeală când mă las prins de magia acestui joc minunat…, cu care încerc să încununez acest scurt mesaj de micuțe lupte, cu mari victorii ce le duc zi de zi în lumea în care trăiesc… Și să nu credeți că nu mi-am dat seama, cine poartă cu sine acest tic-tac mereu… e mămica mea!, pe care, tare mi-aș dori să o cunosc cu adevărat, să-i ating mâna ce se oprește uneori să mângâie balonașul ce-mi este la acest ceas, casă. Tare mi-aș dori să o fac fericită când o voi întâlni!”
Nădăjduiesc ca acest monolog să poată ajunge la inima celor ce au fost binecuvântați de Bunul și Blândul Tată Ceresc să se bucure de oportunitatea de a deveni părinți și să conștientizeze faptul că primind acest dar, venim să dăruim titlul de Viață pruncilor și nu cel de orfani nenăscuți.
o mămică din or. Ungheni,
pentru site-ul www.familiafericita.info
