Educația nu înseamnă o simplă acumulare de cunoștințe, ci cultivarea sufletului uman !

Toţi sfinţii bisericii, dar mai cu seamă în mod cu totul deosebit, sfinţii Trei Ierarhi, fiind oameni cu o vastă cultură, era firesc ca, să surprindă însemnătatea educaţiei pentru om, şi anume pentru „omul tânăr” , adică pentru elevi cum ar fi. Iar. Scopul principal al educaţiei este definit ca fiind creşterea copiilor: „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor îmi pare a fi educarea omului, fiinţă care se manifestă în foarte multe şi felurite moduri”, spune Sfântul Grigorie.vladica Petru cu tineri     Desigur, în concepţia Părinţilor Bisericii, „creşterea copilului”, educarea lui, nu poate fi decât hristocentrică. Ţinta acesteia este „asemănarea cu Dumnezeu, atât cât îi este omului cu putinţă. Asemănare nu fără cunoştinţă şi nici cunoştinţă în afara învăţăturilor” [celor adevărate], ne îndeamnă Sfântul Vasilie cel Mare.

     Pentru cei trei mari Părinţi ai Bisericii, esenţa educaţiei stă în cultivarea omului şi este de neconceput în afara „lecţiilor duhovniceşti” şi a „grijii pentru suflet”: „neglijându-i pe copiii noştri şi îngrijindu-ne mai mult de averile lor, le dispreţuim sufletul, şi aceasta este o faptă de o nesăbuinţă crasă”, ne avertizează Sfântul Ioan Gură de Aur.

    Iar dacă educaţia noastră europeană se poate defini prin ceva anume, este tocmai faptul că şi astăzi continuă să ne scape esenţa, și anume, cultivarea sufletelor.

     Cu alte cuvinte, „de altele ne îngrijim”, câtă vreme „un singur lucru trebuieşte”, să cultivăm sfinţenia în om, să îi cultivăm sufletul şi mintea şi să îl îndreptăm către înălţarea şi trezvia duhovnicească, astfel încât să vadă şi să lucreze cele adevărate, să fie capabil să distingă ceea este important de ceea ce este nesemnificativ, ceea ce este durabil de ceea ce este provizoriu, esenţa de „accidente” , ca să îl amintim şi pe Aristotel.

     Insistenţa Sfinţilor Trei Ierarhi asupra cultivării sufletului, mai exact asupra cultivării în Hristos, nu înseamnă că ei ar desconsidera cumva însemnătatea cunoştinţelor sau a ştiinţei de carte. Ci presupune doar o altă ierarhizare a nevoilor omului: mai întâi duhul şi apoi trupul, mai întâi formarea ca om şi apoi dobândirea de cunoştinţe. (…)

    Dat fiind faptul că, aşa cum este firesc, învăţăturile despre educaţie ale Sfinţilor Trei Părinţi ai Bisericii ar putea alcătui obiect de studii pentru ani de zile de-acum înainte, voi mai atinge aici încă două învăţături ale Părinţilor, şi anume: însemnătatea pe care Sfinţii Trei Ierarhi o acordă învăţătorului şi părinţilor trupeşti, factori educaţionali care, tot mai mult în zilele noastre, sunt incluşi între polii de bază ai educaţiei.

    Principiul fundamental pentru dascăl este, potrivit marilor Ierarhi, exemplul personal: „cât despre învăţător, se cuvine să educe nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „Vieţuirea” dascălului, viaţa şi faptele lui, pilda lui, iar nu simpla lui învăţătură este ceea ce conduce în mod real la educaţie, pentru că vorbele se pare că prisoseau încă de pe-atunci

     Grigorie, teologul şi poetul, va rosti memorabila sa frază: „Urăsc învăţăturile celui care duce o viaţă opusă acestora”.

    Cei trei mari Părinţi, în poveţele pe care le dau părinţilor, insistă cu deosebire asupra răspunderii de a-şi creşte copii după principiile şi valorile creştine: cu „frica lui Dumnezeu”, cultivându-le virtuţile sufletului şi ale duhului şi formându-i în aşa fel, încât tânărul să priceapă că rostul vieţii nu este să alerge după bani sau după tot felul de bunuri de consum şi averi deşarte, ci să se străduiască pentru tot ce înseamnă esenţa vieţii şi pentru valorile care trebuie să însufleţească viaţa creştinului (înţelepciunea, smerenia, înfrânarea, dreptatea, cunoaşterea de sine).

Gheorghios D. Babiniótis,

 Spiritualitate creştină şi elenă,

You may also like...

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.