Deprinderea ascultării copiilor de Părinți (2)

Sa presupunem însa, ca exista acele conditii, descrise mai sus, necesare cultivarii acestei virtuti în sufletele copiilor. Cum vom reusi sa facem aceasta?

Ascultarea consta în a supune vointa noastra vointei altcuiva. Insa pentru a supune vointa mea, vointei unei alte persoane, trebuie sa nutresc fata de aceasta un adânc respect. In plus, trebuie sa o iubesc, pentru a o putea urma.

Cea mai tare putere a sufletului este vointa! Aceasta domneste asupra tuturor celorlalte puteri sufletesti ale omului. Lucrul pe care îl vrem, la acela ne si gândim, despre acela vorbim, si pe acela îl savârsim. Dumnezeu ne-a înzestrat cu aceasta putere sufleteasca, pentru a ne dori sa savârsim numai binele, si în acelasi timp, pentru a opune rezistenta si a urî raul. Insa vointa noastra a fost slabita din cauza pacatului si tinde mai mult catre savârsirea raului. Cu toate ca recunoastem binele, nu avem puterea nici de a ni-l dori, în mod constant, nici de a-l savârsi: ”caci nu fac bine pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela îl savârsesc.” (Romani 7, 1 9).

Slabirea vointei îndreptate catre savârsirea binelui este un rezultat al pacatului stramosesc. La fel cum am vazut si în cazul alintarii si al îndaratniciei, care trebuiesc din pruncie dezradacinate.

Vita de vie da multe roade dulci, însa nu atunci când este lasata sa se dezvolte în voia ei, ci atunci când este taiata si legata de araci. Acelasi rezultat îl ofera si disciplina. Iar stapânirea alintarii si a încapatânarii copilaresti ofera roadele ascultarii.

Insa ca sa va bucurati de aceste roade, tineti minte regulile pe care trebuie sa le urmati.

Nu le permiteti îndaratniciri si alintari copiilor vostri, fie ei cât de mici. Aceasta nu înseamna desigur, ca trebuie sa limitati la maxim libertatea lor de vointa. Copilul poate sa ceara ceva bun si folositor, ceva de care are într-adevar nevoie, ceva pe care îl merita. Atunci voi trebuie cu toata bunavointa sa le îndepliniti cererea.

Daca, spre exemplu, la ora potrivita copilul cere de mâncare, deoarece îi este foame, nu trebuie sa îi refuzati acest lucru. Daca ati face-o, v-ati dovedi rai si neînduratori.

Daca, la fel, copilul cere ceva care îi este necesar la scoala, trebuie sa îi satisfaceti aceasta cerere, deoarece altfel exista riscul ca el sa apeleze la alte mijloace nedorite.

Este însa complet diferit cazul în care copilul cere ceva care nu îi este permis. Aceasta trebuie sa i-o refuzati cu tarie, facând abstractie de lacrimile sale.

Niciodata sa nu cedati capriciilor copilaresti. Cine se arata o data îngaduitor, va deveni pentru totdeauna rob al mofturilor copilului sau.

In straduinta de a forma caracterul copiilor lor, parintii trebuie sa conlucreze armonios. Sa nu darâme unul, ceea ce construieste celalalt. Niciodata

un copil nu devine mai alintat, ca în cazul în care vede ca unul dintre parinti îi îngaduie ceea ce cela-lalt îi interzice.

Vine, de exemplu, tânguindu-se la mama sa, si se plânge ca tatal nu i-a dat un lucru, pe care l-a cerut. Mama nu trebuie sa îsi exprime sprijinul si mila fata de copil si cu atât mai mult, nu trebuie sa îsi arate nemultumirea fata de gestul tatalui, chipurile pentru ca acela nu a facut voia vlastarului.

Acelasi lucru trebuie sa îl faca si fratii mai mari, rudele si toti cei care locuiesc în casa respectiva, mai ales bunicii. Este cunoscut faptul ca cei în vârsta cauta mereu un sprijin si un lucru caruia sa se dedice. Dat fiind ca parintii sunt mai mult plecati si ocupati, îsi îndreapta atentia catre nepoti. Si cum? Satisfacându-le toate hatârurile. De aceea nepotii, de multe ori, îsi gasesc un aliat în persoana bunicului sau a bunicii. Spera ca lânga acestia vor putea obtine orice îsi doresc.

Niciodata nu trebuie cultivata alintarea copiilor. Nu trebuie sa le permitem sa comande celor mai mari decât dânsii, fratilor, servitorilor, bunicilor, sau sa ceara ceva care nu le este permis sa aiba.

Când copiii îsi doresc orice lucru, trebuie sa îl ceara, nu sa comande sa i se dea. Trebuie sa fie multumiti cu ceea ce primesc, si sa multumeasca pentru aceasta.

Niciodata nu trebuie sa neglijam orice gest de neascultare din partea copiilor. Ceea ce spune mama si tata, trebuie urmat întotdeauna fara întârziere. Copilul trebuie sa ajunga, prin educatie, sa gândeasca în constiinta sa: ”daca nu voi îndeplini imediat ceea ce mi-a spus mama si tata, nu ma comport cum se cuvine”. Parintii trebuie sa fie de asemenea siguri la rândul lor, ca ceea ce au spus copilului sa faca, a fost dus la îndeplinire. Numai asa vom putea sa învingem îndaratnicia copilului, ajutându-l sa îsi dezvolte o vointa puternica, îndreptata catre savârsirea binelui si cultivând în acelasi timp si virtutea ascultarii.

Dupa ce reusiti deci, sa alungati alintarea si îndaratnicia din sufletul copilului, trebuie sa continuati sa va purtati mereu în acelasi mod educativ, astfel încât copiii sa va acorde constant respectul cuvenit. Respectul este conditia de baza a ascultarii.

Copiii nutresc în mod firesc un respect special fata de parintii lor. Acest sentiment natural este revelat si în porunca a cincea a Decalogului. Ar fi desigur de prisos sa spunem parintilor: purtati-va în asa fel încât, sa va respecte copiii vostri.

Copilul cunoaste, ca trebuie sa îi respecte pe tatal si pe mama sa, si apoi afla ca aceasta o cere si Dumnezeu. Ce se întâmpla însa, în momentul în care vede la parintii sai ceva care provoaca repulsie, antipatie si tulburare în sufletul sau nevinovat de copil, ajungând astfel sa nu îi mai poata respecta, în pofida vointei Lui? Cum poate un copil sa respecte un tata betiv, sau o mama care tot timpul blestema si ocaraste, doi parinti care se cearta mereu între ei? Exemplul rau oferit de parinti, nu numai ca zdruncina respectul copiilor fata de ei, dar submineaza si temelia ascultarii. Nu va gândi oare copilul: ”pai, ce fel de parinti sunteti voi?”

De aceea parintii trebuie sa aiba grija cum se comporta si sa evite orice gest, care ar putea zdruncina respectul copiilor fata de ei. Trebuie mai întâi ei însisi sa fie condusi de sentimentul de respect reciproc si sa se poarte cu delicatete unul cu celalalt. Sa nu se certe si sa nu dea curs unor discutii necuviincioase mai ales în fata copiilor.

Calauziri pentru cresterea si educarea
ortodoxa a copiilor, de IRINEU – EPISCOP DE ECATERINBURG SI IRBITK