Sfântul Sinod: Despre inviolabilitatea vieții umane încă din momentul concepției

Documentul a fost adoptat la ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din 27 decembrie 2023 (jurnalul nr. 138).

1. Sfânta Scriptură despre începutul vieții umane

Potrivit Bibliei, viața umană începe în pântecele mamei. Psalmistul și profetul David vorbește despre acțiunea Providenței lui Dumnezeu în dezvoltarea fătului: ,,Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele, Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.” (Ps. 138, 13, 15-16).

Dreptul Iov mărturisește același lucru în cuvintele sale adresate lui Dumnezeu: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit … Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea… De ce m-ai scos din sânul mamei mele?” (Iov 10, 8-12, 18).

Sfintele Scripturi descriu cazuri în care Dumnezeu a chemat o persoană la slujire chiar înainte de naștere. Astfel, Dumnezeu l-a sfințit pe Ieremia înainte „de a ieși din pântece” (Ier. 1:4-5).

Narațiunea Noului Testament despre întâlnirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a dreptei Elisabeta subliniază deținerea de către copilul nenăscut a unei personalități și capacitatea sa de a percepe harul Duhului Sfânt. Sfântul Ioan Botezătorul a săltat de bucurie în pântecele Elisabetei, întâmpinându-L pe Domnul Iisus Hristos, care era în pântecele Fecioarei Maria (Luca 1, 13-15, 41-44).

1. Dreptul la viață al copilului nenăscut

Biserica mărturisește că viața umană începe din momentul conceperii și, prin urmare, că o persoană aflată în pântece are deja dreptul la viață.

„Cel care urmează să devină om este deja om”, scria gânditorul creștin Tertulian[1] în secolul al II-lea.

Un genom unic distinge embrionul de orice celulă din corpul tatălui sau al mamei. Pe parcursul dezvoltării fetale, noul organism uman nu trebuie considerat parte a corpului mamei și, prin urmare, îndepărtarea lui nu trebuie considerată „tratament necesar” pentru mamă. Părinții sunt responsabili în fața lui Dumnezeu pentru dezvoltarea și protecția copilului nenăscut.

 

Astfel, comiterea intenționată a unui avort în orice stadiu al sarcinii înseamnă luarea deliberată a vieții unui copil nenăscut.

Viața umană, atât înainte, cât și după naștere, este inviolabilă: „Dreptul la viață trebuie să includă protecția vieții umane din momentul concepției. Orice atentat la viața unei persoane umane în curs de dezvoltare este o încălcare a acestui drept. Actele juridice internaționale și naționale moderne asigură și protejează viața și drepturile copiilor, adulților și persoanelor în vârstă. Aceeași logică de protecție a vieții umane ar trebui să se extindă asupra perioadei din momentul concepției până la naștere.”[2]

Biserica Ortodoxă afirmă dreptul omului la viață din momentul concepției, binecuvântează toate eforturile publice care vizează protejarea maternității și a nașterii și face apel la stat să ofere sprijin legislativ pentru protecția vieții și sănătății bebelușilor nenăscuți.

III. Atitudinea Bisericii față de avort

3.1. Atitudinea față de avort în Sfânta Tradiție

Biserica echivalează în mod clar avortul chirurgical sau medical arbitrar cu o crimă, indiferent de stadiul sarcinii și de modalitatea săvârșirii acesteia.

Din acest motiv, proclamarea „dreptului la avort”, adică a „dreptului de a ucide”, este inacceptabilă. Argumentul că avortul este posibil în perioada înainte ca embrionul să dobândească „viabilitate”, adică gradul de dezvoltare intrauterină atunci când este capabil să supraviețuiască în afara corpului mamei, ținând cont de posibilitățile de reabilitare medicală, este de asemenea inacceptabil. Sarcina este un proces natural, pe termen lung, în timpul căruia se formează o persoană nouă atât în ​​perioada așa-numitei „viabilitati”, cât și înainte de debutul acesteia.

Opera literară creștină timpurie „Didahia” (sfârșitul secolului I – începutul secolului II) conține îndemnul: „Nu ucideți copilul în embrion”[3]. Aceeași idee este subliniată într-o altă sursă creștină timpurie – „Epistola lui Barnaba” (sfârșitul secolului I – începutul secolului al II-lea): „Nu ucideți copilul (în pântece) și nu-l ucideți după naștere”[4]. De asemenea, se vorbește despre oamenii care sunt pe calea întunericului, fiind „ucigași de copii, distrugând creația lui Dumnezeu în pântece”[5]. Tertulian (secolul al II-lea – începutul secolului al III-lea) scrie: „Din moment ce crima ne este interzisă o dată pentru totdeauna, nu este permis să distrugem nici măcar un embrion atunci când sângele încă se formează într-o persoană. A împiedica o persoană să se nască înseamnă a o ucide prematur și nu există nicio diferență între cineva care smulge un suflet care s-a născut deja sau distruge unul care urmează să se nască.”[6]

 

Sfântul Ioan Gură de Aur (secolul al IV-lea – începutul secolului al V-lea) consideră avortul ca fiind o crimă mai gravă în comparație cu orice altă crima: „Vedeți cum din beție vine curvia, din curvie vine adulterul, din adulter crima, sau mai corect, ceva mai rău decât crima, eu nici măcar nu știu cum săl numesc acest lucru, pentru că aici nu se ucide ceea ce se naște, ci nașterea însăși este împiedicată.”[7]

Fericitul Ieronim de Stridon (secolul IV – începutul secolului al V-lea) spune: „Unii, când află că au conceput în afara căsătoriei, iau otravă pentru avort și adesea mor ei înșiși împreună cu copilul lor și merg în iad, vinovați de trei crime: a se sinucide, a comite adulter împotriva lui Hristos și a ucide copilul nenăscut.”[8]

În canonul al II-a a Sfântului Vasile cel Mare (sec. IV) se subliniază: „Cine a nimicit intenționat un făt conceput în pântece trebuie condamnat ca pentru crimă. Nu avem o distincție clară între un fruct care este format sau unul care încă în formare. Căci aici se cere pedeapsa nu numai pentru ceea ce trebuia să se fi născut, ci și pentru faptul că și-a făcut rău sie-și, căci femeile mor foarte des din astfel de încercări. La aceasta se adaugă distrugerea fătului, ca o altă crimă, a celor care îndrăznesc deliberat să facă asta.”

Canonul 91 al Sinodului Trulan (secolul al VII-lea) definește: „Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigaşului.”.

3.2. Protecția maternității

Circumstanțele de viață care împing femeile să decidă să facă un avort includ nevoia financiară extremă și neputința, precum și sarcina timpurie și sarcina fără soț. În acest sens, prevenirea avortului necesită elaborarea unor măsuri eficiente de protejare a maternității și copilăriei, precum și asigurarea condițiilor de adopție și plasament în case de copii de tip familial a copiilor pe care mama, dintr-un motiv sau altul, nu îi poate crește ea însăși. Biserica sprijină crearea unor centre de criză pentru ajutorarea femeilor care se află în situații dificile de viață, atât pe lângă eparhii și parohii cât și în structura instituțiilor de stat și municipale, și face apel la stat și la societate să ia măsuri eficiente în acest sens. Este important ca femeile să primească sprijin atât în ​​timpul sarcinii, cât și după naștere și să fie ajutate să-și îndeplinească vocația de mamă.

Motivele sociale care împing femeile să ia decizia de a avorta includ distrugerea instituției familiale, orientarea către valorile individualiste, propaganda și disponibilitatea avorturilor. În acest sens, prevenirea avortului necesită protecția familiei, maternității și copilăriei, precum și stabilirea în societate a idealurilor de castitate, fidelitate familială, bucuriei maternității și a familiilor cu mulți copii. Este inacceptabilă propaganda avortului sub orice formă (inclusiv prin mass-media). Participarea unui creștin ortodox la o astfel de propagandă este un păcat și necesită pocăință activă.

În plus, din punct de vedere etic și socio-psihologic este de dorit ca femeile însărcinate care urmează tratament în staționar și femeile care au decis să avorteze să nu fie așezate împreună în instituțiile medicale.

3.3. Asistența pastorală pentru femeile care au avortat

O femeie care a făcut un avort are nevoie de vindecarea rănii spirituale pe care și-a provocat-o prin săvârșirea acestui păcat grav. O astfel de vindecare se realizează prin pocăință. „În niciun caz Biserica Ortodoxă nu poate da binecuvântare pentru avort. Fără a respinge femeile care au avortat, Biserica le cheamă să se pocăiască și să depășească consecințele nocive ale păcatului prin rugăciune și pocăință, urmate de participarea la Tainele mântuitoare.”[9] Cuantumul penitenței este stabilit de preotul care spovedește femeia care a avortat.

Totodată, „în cazurile în care există o amenințare directă la adresa vieții mamei în timpul continuării sarcinii, mai ales dacă aceasta are alți copii, se recomandă să se dea dovadă de clemență în practica pastorală. O femeie care întrerupe sarcina în asemenea împrejurări nu este excomunicată din comuniunea euharistică cu Biserica, dar această comuniune este condiționată de îndeplinirea de către aceasta a rânduielii ei personale de rugăciune penitențială, care este hotărâtă de preotul care primește spovedania.”[10]

O femeie însărcinată care și-a exprimat în mod voluntar dorința de a refuza un avort chiar dacă îi sunt puse în pericol sănătatea sau chiar viața (de exemplu, dacă este necesar să primească un tratament incompatibil cu conservarea fătului, pentru o boală care îi pune viața în pericol), în suferința ei cu scopul de a salva viața copilului, se regăsește cel mai mare exemplu de sacrificiu matern.

3.4. Responsabilitatea rudelor și a persoanelor apropiate pentru avort

În timpul sarcinii, o femeie are nevoie de sprijinul total al celor dragi și mai ales al soțului ei. Intenția unei femei de a avorta se poate datora incapacității sau nedorinței  soțului sau a rudelor ei de a-i oferi sprijinul și atenția necesară pentru creșterea copiilor. Fundamentele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ruse subliniază că „tatăl, poartă responsabilitatea pentru păcatul uciderii unui copil nenăscut împreună cu mama,  dacă acesta consimte la avort”[11]. Mai mult, cazul în care soțul își forțează soția să avorteze, la fel precum și decizia singulară a soției de a avorta, poate servi drept motiv pentru recunoașterea căsătoriei bisericești ca fiind nevalidă din punct de vedere canonic[12].

Responsabilitatea morală pentru luarea deciziei de a avorta revine și părinților, rudelor și celor dragi ai femeii dacă o împing la asta. Răspunderea morală pentru un avort săvârșit de un minor care se află într-un adăpost sau orfelinat revine conducerii și personalului acestor instituții în cazul complicității la acest act.

Oamenii care împing o femeie să facă avort, devenind complici, ar trebui să fie supuși unor epitimii canonice nu mai puțin stricte decât pedepsele pentru un avort săvârșit în mod deliberat. Aceștia au nevoie de pocăință și penitență, hotărâtă de preotul care spovedește fiecare caz în parte.

3.5. Responsabilitatea lucrătorilor medicali pentru efectuarea unui avort

Biserica Ortodoxă are un profund respect pentru practica medicală, care se bazează pe slujirea iubirii, menită să prevină și să atenueze suferința umană. Medicii, asistentele și tot personalul medical sunt chemați să înțeleagă serviciul lor ca pe o datorie binefăcătoare[13]. Totuși, personalul medical implicat în efectuarea unui avort comite, omorând copilul, o faptă care contrazice direct vocația menționată. Biserica atrage atenția asupra faptului că „păcatul cade și asupra sufletului medicului care face avortul”[14]. Sfântul Vasile cel Mare scrie că „Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigaşului.” (regula a 8-a; vezi și mai sus canonul 91 al Sinodului Trulan).

Biserica face apel la stat să garanteze dreptul lucrătorilor medicali de a refuza să facă avort din motive de conștiință creștină. „Este imposibil să recunoaștem ca normală o situație în care răspunderea legală a unui medic pentru decesul unei mame este incomparabil mai mare decât responsabilitatea pentru distrugerea fătului, situație care îi provoacă pe medici, și prin ei, pe pacienți, să comită un avort. Medicul trebuie să dea dovadă de o responsabilitate maximă înainte de a stabili un diagnostic care ar putea împinge o femeie să-și întrerupă sarcina.”[15]

Legislația multor țări stabilește că efectuarea unui avort necesită „consimțământul informat voluntar” al femeii, ceea ce presupune posibilitatea de a familiariza femeia cu toate consecințele morale, mentale, medicale și de altă natură ale deciziei sale.

Consilierea unei femei, conform principiilor bisericești, nu trebuie să urmărească obținerea consimțământului ei la avort, ci, dimpotrivă, ar trebui să vizeze păstrarea vieții copilului și acordarea de asistență în îndeplinirea vocației maternității.

Este inacceptabil ca medicii sau alți lucrători medicali să ofere unei femei însărcinate îndrumări sau recomandări care să o determine să ia decizia de a avorta. Mai mult, este inacceptabilă și practica de a efectua avorturi „în ziua adresării la medic”, ceea ce face posibil ca o femeie să ia în mod spontan decizia ireversibilă de a avorta, adesea pe fundalul unei stări de spirit instabile.

Biserica solicită organizarea unui sistem de servicii de consultanță anti-avort în instituțiile medicale, în care să fie implicați asistenți medicali și sociali, precum și clerul sau alți reprezentanți ai organizațiilor religioase cu autoritate corespunzătoare. Este necesar să se plaseze informații detaliate despre dezvoltarea umană din momentul concepției pe standurile de informații din clinicile prenatale.

Este inacceptabilă terapia fetală, care implică utilizarea țesuturilor și organelor embrionilor umani avortați în diferite stadii de dezvoltare, în scopuri de cercetare, precum și pentru tratamentul bolilor. „Condamnând avortul ca păcat de moarte, Biserica nu-i poate găsi justificare, chiar dacă cineva ar putea primi beneficii pentru sănătate din distrugerea unei vieți umane concepute. Promovând în mod inevitabil răspândirea și comercializarea pe o scară întinsă a avortului, o astfel de practică (chiar dacă eficacitatea ei, în prezent ipotetică, ar fi dovedită științific) este un exemplu de imoralitate grosolană și este de natură criminală.”[16] Mai mult, este inacceptabilă utilizarea materialului embrionar în scopuri comerciale, pentru „întinerirea” corpului, precum și în domeniul medicinei estetice și al cosmetologiei.

Orice manipulare cu embrioni care implică uciderea lor este inacceptabilă.

3.5. Contracepția avortivă

Biserica recunoaște ca inacceptabilă folosirea contraceptivelor de natură avortivă, întrucât acțiunea lor „duc la moartea embrionului în stadiile incipiente ale dezvoltării sale și… astfel de acțiuni nu sunt fundamental diferite de avort”[17]. În plus, utilizarea unor astfel de produse poate provoca daune ireparabile sănătății unei femei. Medicamentele care au natură abortivă trebuie să fie etichetate corespunzător.

Atunci când se utilizează medicamente hormonale sau de altă natură, a căror utilizare poate duce la pierderea fătului, soții trebuie, pe toată durata tratamentului, să se abțină de la o astfel de comunicare conjugală care ar putea duce la concepție și, în consecință, la o posibilă moarte a fătului.[18]

1. Diagnosticul prenatal

Diagnosticul prenatal permite adesea tratamentul în timp util al bolilor grave atât inta​​​​uterin, cât și după nașterea copilului.

În cazurile în care diagnosticul prenatal, inclusiv genetic, se face în scopul de a trata unui copil aflat în stare de dezvoltare fetală, este admisibil din punct de vedere moral și nu diferă în esență de orice altă procedură medicală care vizează salvarea vieții umane și vindecarea.

Diagnosticul prenatal este acceptabil atunci când procedura nu amenință și nu pune în pericol viața sau integritatea fizică a copilului nenăscut sau a mamei; când diagnosticul poate oferi informații care să ajute părinții în îngrijirea copilului lor[19].

Din păcate, rezultatele diagnosticului prenatal adesea nu duc la tratamentul bolii, ci la avortul „din motive medicale”. Acest lucru se datorează, printre altele, faptului că, din punctul de vedere al legislației unui număr de țări, responsabilitatea unui medic pentru viața unei mame este mai mare decât pentru viața unui copil nenăscut, sau medicul nu poartă deloc responsabilitate pentru viața acestuia din urmă. În aceste condiții, o femeie este uneori supusă unei presiuni psihologice severe, inclusiv din partea medicilor, atunci când la fătul ei sunt descoperite anumite anomalii. Acest tip de presiune este inacceptabil. Viața copilului trebuie păstrată indiferent de rezultatele diagnosticului prenatal.

Este inacceptabilă utilizarea metodelor de testare genetică în legătură cu un făt conceput pentru a selecta proprietățile dorite ale copilului nenăscut, inclusiv sexul acestuia, deoarece această metodă implică uciderea copiilor care nu au trecut selecția în stadiul dezvoltării lor embrionare.

Îmbunătățirile în tehnologiile genetice în următorii ani pot face posibilă corectarea caracteristicilor genetice ale unui embrion în primele etape ale dezvoltării sale și pot ajuta la eliminarea bolilor genetice. Cu toate acestea, o astfel de intervenție poate prezenta riscuri mari, inclusiv vătămări neașteptate și chiar moartea copilului. Posibilitatea utilizării unor astfel de tehnologii din punct de vedere moral necesită o analiză detaliată pentru fiecare caz în parte.

Articol tradus pentru site-ul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni de preoteasa Diana SOLOMON

 

[1] Apologetica, IX. 8

[2] Bazele învățăturii Bisericii Ortodoxe Ruse privind demnitatea, libertatea și drepturile omului. IV. 2. (în rusă)

[3] Didahia. 2.2.

[4] Epistola lui Barnaba. 19.5.

[5]  Ibid. 20.2.

[6]  Apologetica, IX, 8.

[7] Omilii la Epistola către Romani, 24.4.

[8] Scrisoarea XXIII.13.

[9] Bazele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ruse. XII. 2. (în rusă)

[10] Ibid.

[11] Ibid.

[12] Despre aspectele canonice ale căsătoriei bisericești. V.

[13] Bazele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ruse. XI.1. (în rusă)

[14] Ibid. XII. 2.

[15] Ibid.

[16] Ibid. XII. 7.

[17] Ibid. XII. 3.

[18] Vezi ibid.

[19] Ibid. XII. 5.