Psiholog Ecaterina Boboc: Învață-mă să plâng Doamne, pentru suirea Ta pe Cruce
Astăzi este o zi când vreau să scriu despre mine. Despre cea care, o cunosc atât de bine, atât de complex și totuși atât de diferit în raport cu ceea ce se prezintă la o primă vedere semenilor ei.
Alergând cu privirea peste câteva titluri de poezie, listate necondiționat azi dimineață, am rămas profund impresionată de sensul unuia dintre acestea. M-am oprit o secundă pe paleta lui semantică, ca să percep spre finalul expirării acestui interval de timp, că astăzi, anume așa mă regăsesc ca stare, ca materie energetică, invizibilă dar vie în același timp.
,,Stau în genunchi și spăl lacrimi”, atât de adânc pătrunde această expresie fișierele depozitate de veacuri în propria-mi ființă, încât rămân străină realității în care trăiesc, rămân prizonieră ideii de zidire și ruinare a omului din mine…
Sunt atât de departe ,,eu” din ,,eul din mine”, încât acest gol, naște ecoul sfâșietor al strigătului ce-l emit de peste tot. Nu vorbesc eu, nu-mi vorbește rațiunea, vorbește cu mine ceea, ce numim în limbajul oamenilor : ,,sufletul”.
Știam că-l am, știam că nimic nu mă face mai deosebită sau mai altfel decăt voi, toți ceilalți. Dar nu știam că poate durea nepăsarea ce i-am pus-o pe creștet și am lăsat-o acolo, să-l prindă între ramurile cu spini ce-l înțeapă cu fiecare dovadă a existenței propriului meu orgoliu.
Deci, încă mai stau…, ,,stau în genunchi și spăl lacrimi”. De ce Doamne atât de târziu… învăț să plâng pentru suirea Ta, de mâna mea, pe Cruce? De ce m-ai lăsat să ajung atât de departe, fără să privesc odată’napoi… la haina mea de botez ce-am dezbrăcat-o și am lăsat-o jos, iar eu urcând în ani, să calc pe ea nemilos?
Știu că prin legea firii, ai dăruit omului dreptul de a alege. Ți-ai împodobit creația cu daruri fără de preț: ca rațiunea, cu întreaga suită a proceselor ei cognitive, care ne fac prin drept, capodopere de artă, dar am uitat să învățăm până unde avem voie să înaintăm.
Ajută Doamne neputinței mele, ajută puținei mele credințe să învețe să Te iubească, să-Ți ceară iertare pentru ușa inimii închisă cu zăvor și cu lacăt, pentru lipsa rugăciunii curate, pentru smintirea postului, pentru negarea păcatului, pentru puțina milostenie, pentru neiubirea aproapelui, pentru fala deșartă și anii risipitori de suflet, lăsați pe asfaltul vieții aproape în zadar trăite. Învață-mă să plâng Doamne, pentru suirea Ta pe Cruce în fiecare secundă a celor 34 de ani…
Ajută-mă să văd ninsoarea caldă în culori de alb sidefat a florilor de vișini, de cireși și de meri acoperindu-mi inima…, să văd prin albastrul ochilor de copil, aprilul frumos și cuminte cuibărit în zăvoaie de flori ce vestesc Învierea Ta!
Confesiune cu eul din mine, psiholog Boboc Ecaterina