Îngrădirea copiilor este necesară pâna la maturizarea lor

Copiii trebuie sa simta sfaturile ca pe o mare nece­sitate, mai ales în vârsta critica a adolescentei, pentru a nu aluneca pe povârnisul cel dulce al placerilor lumesti care umplu sufletul de neliniste si îl departeaza de Dumnezeu pentru vesnicie. Trebuie sa intre în noima ascultarii. Sa înteleaga ca în ascultarea fata de parinti se ascunde interesul lor propriu si astfel sa asculte cu bucurie si sa se miste liber în spatiul duhovnicesc.

Vedeti cum îngradim libertatea copilului mic? Embrionul este îngradit noua luni în pântecele maicii lui. Pe noul-nascut îl baga în leagan. Apoi, dupa cinci-sase luni îi pun si gardut. Când creste mai mare nu este lasat singur afara, ca sa nu se loveasca sau sa cada de pe vreo scara. Caci de va fi lasat liber, va cadea si va muri.

Toate acestea sunt absolut necesare pentru a creste copilul în siguranta. Se pare ca îl lipsesc de libertate, dar fara aceste masuri ar fi fost în primejdie sa moara din prima clipa. Copiii însa nu înteleg, nici atunci când sunt mici ca au nevoie de îngradire, dar nici atunci când cresc mai mari ca au nevoie de altfel de îngradire, si pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se schilodi? Însa prin libertatea aceasta ajung la dis­trugere.

Copiii trebuie sa înteleaga ca pâna la ter­minarea studiilor lor, pâna atunci când îsi vor lua diplo­ma si pâna când se vor maturiza si vor ajunge oameni în toata firea, au trebuinta de o oarecare îngradire. Pentru ca de se vor schilodi chiar si numai o singura data, se vor distruge. Trebuie sa simta îngradirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, si astfel sa fie recunoscatori parintilor lor pentru aceasta. Sa înteleaga ca ceea ce fac parintii o fac din dragoste, nici un tata sau vreo mama nu si-au îngradit vreodata copilul din rautate, chiar daca s-a purtat cu ei cu bar­barie. Si desi parintii îi constrâng putin mai mult pe copii, totusi în aceasta se ascunde multa lor dragoste.

Si o fac cu intentie buna, ca ei sa fie atenti si sa nu fie expusi la primejdii. Se poate ca un gradinar pentru mai multa siguranta sa lege cu sârma copacelul pe care îl planteaza si astfel sa se raneasca putin, dar Bunul Dumnezeu, vazând ca se raneste coaja copacelului, îi închide rana în scurta vreme. Si daca Dumnezeu închide rana copacelului, cu atât mai mult se va îngri­ji de faptura Sa. Adica daca parintii l-au strâns pe copil putin mai mult si s-a ranit putin, oare nu-l va vindeca Dumnezeu?

Iar copiii trebuie sa discute cu parintii lor si sa le spuna gândurile. Asa cum monahul în manastire are pe staretul sau, caruia îi spune gândurile sale si astfel se usureaza, la fel si copilul trebuie sa aiba o apropiere sufleteasca de parintii lui. În mod normal copilul tre­buie sa se marturiseasca mai întâi mamei si apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se loveste la picior parintii merg împreuna cu el la medic si îl întreaba ce trebuie sa faca pentru a se vin­deca piciorul, tot astfel ei trebuie sa stie si ce fel de probleme îl framânta pe copil, pentru a-l ajuta. Daca acesta îsi spune problemele sale sufletesti numai la duhovnic, atunci cum vor putea parintii sa-l ajute, nestiind ce anume îl preocupa?