E ger, e frig, e la fel ca atunci…
În fiecare an retrăiesc tot firul evenimentelor din iarna anului 1994. Mă îndrept grăbită spre gară sau spre o maşină de ocazie cu cei doi copii, cel mare de 3 ani şi cel mic de 1 an şi 3 luni. Vasile Ilie, copilul mai mic, se află în braţele mele, iar celălalt, Ioan Iacob, în cele ale soacrei mele, şi mergem în satul vecin spre un doctor, pentru că noi nu avem la noi în sat. Vântul şuieră uscat peste puţina zăpadă şi parcă-mi usucă şi sufletul. Copiii au făcut febră noaptea şi nu mai aveam răbdare să se facă ziuă şi să ajungem cu ei la cabinetul medical. E încă noapte, dar în jurul orei 6:00 am început să-i îmbrac, să fim printre primii în sala de aşteptare. Simţeam că nu mai puteam sta aşa, că ceva nu-i bine, deşi copiii s-au jucat împreună toată seara fără să fie agitaţi. Avem noroc şi ajungem în satul vecin, care este şi locul meu natal, şi ne oprim, dimineaţă fiind încă, în faţa casei părinţilor mei. S-au speriat şi ei când ne-au văzut, iar tata – Dumnezeu să-l ierte, pentru că acum este plecat dintre noi –, mi-a zis: „Ia copilul şi du-te cu el la medic acasă, nu mai sta aşa, nu e bine cu el”.
Nu am stat pe gânduri şi am mers cât de repede am putut spre casa medicului. Medicul, un om de-o rară omenie, şi-a luat maşina dumnealui şi ne-a adus de urgenţă la spital. Acolo copilul a primit toate îngrijirile de care avea nevoie, doar că presimţeam că lucrurile nu merg cum ar fi trebuit. După o primă injecţie care i s-a administrat, copilul se simţea tot mai rău, avea convulsii, iar eu eram în stare de panică. Am chemat asistenta, pentru că vedeam că e din ce în ce mai agitat, şi am aşteptat afară, am aşteptat ca orice mamă, plină de speranţă. Cred că murmuram o rugăciune scurtă, în care era cuprinsă toată disperarea mea.
Şi… şi uşa s-a deschis, dar nu am auzit cuvintele pe care le-aş fi dorit. Nu ştiu exact nici acum, după atâta timp, ce-am auzit, cred că doamna doctor m-a întrebat dacă mai am copii acasă, iar apoi am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare, am simţit că mă prăbuşesc, nu eram capabilă să gândesc, practic simţeam că-mi pierd minţile. Și am ştiut, am simţit cum se rupe ceva din inima mea şi se desprinde, şi cum rămâne golul, şi cum acea bucăţică o să-mi lipsească întotdeauna… Avea abia 1 an, 3 luni şi 3 zile…
Pe atunci nu erau telefoane mobile ca să poţi lua legătura cu familia sau cu un apropiat, să mă sprijine să ajung şi eu acasă, şi am pornit încet spre gară într-o stare de transă. Mă legănam ca o stană de piatră pe coridoarele spitalului, picioarele nu mă mai ascultau, păşeam ca un robot. Cu inima zdrobită de durere îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, că am ajuns la gară, şi-mi tot repetam că mi-a murit copilul, dar nu aveam lacrimi, eram împietrită de durere. Toată mintea mi-o concentram să pot să ajung acasă, nu mai aveam putere şi nu puteam să plâng, şi nu ştiam ce-o să spun familiei şi soţului, că noi nu mai avem copilul.
Salvarea mea avea să vină tot de la Dumnezeu, pentru că nu întâmplător am întâlnit în gară o femeie de la noi din sat. Încă nu puteam să plâng, să-mi strig durerea, suferinţa mea… Neputinţa mă rodea înlăuntru şi mă mistuia ca un foc, eram ca paralizată, nu puteam să-mi mişc mâinile, iar corpul îmi tremura involuntar, nu mai aveam putere deloc. I-am rostit numele: „Ilenă” – nu, n-o chema aşa; am încercat din nou, pentru că brusc mi-am dat seama că nu-i mai ştiu numele, deşi o cunoşteam: „Lucreţă” – nu, nu era nici acesta; şi din a treia încercare: „Mărioară”, am realizat că aşa o cheamă şi, în momentul când i-am rostit numele ei real, brusc mi s-au pornit lacrimile şi am început să plâng, şi am simţit că mă dezmorţesc şi parcă am refăcut legătura cu realitatea. A fost ca o eliberare, puteam să sufăr, să ies din starea de şoc în care fusesem. Dar ştiu acum că în toată această perioadă, de când aflasem de moartea copilului meu şi până când am putut să plâng şi să încep să-mi revin puţin şi să mă adun, ştiu că tot timpul a fost cu mine bunul Dumnezeu şi îngerul meu păzitor. Tot ce mi-a rămas limpede în minte este puterea pe care eu o primeam, şi faptul că eram purtată în braţe în cel mai greu moment al vieţii mele.
Petrecusem cu bine prima zi de Anul Nou, trecuse şi Boboteaza cu ultimele colinde, şi iată că fiul nostru, la o vârstă atât de fragedă, ne părăsea, într-o iarnă puţin mai aspră decât cele ce au urmat, devenea un îngeraş. Acum, după atâta timp, cred că el, împreună cu o soră de-a mea, care a trăit doar 9 luni, sunt seminţe de Cer, care, chiar dacă au răsărit în mijlocul iernii, vestesc primăvara, renaşterea, învierea, şi din nou începutul…
La un an, tot în luna ianuarie, venea pe lume fetiţa noastră Ana Maria să umple golul şi tristeţea, şi să ne redea speranţa şi rostul de a trăi. Să o educăm, să crească frumos şi ea şi fratele ei, Ioan Iacob, să ne educăm şi noi să devenim, când va hotărî Dumnezeu, seminţe de Cer în Cereasca Împărăţie. Ajută-ne, Doamne!
Mina Bota
Nepos, jud. Bistriţa-Năsăud
Text premiat la concursul
de eseuri al lunii februarie 2016
