Postul în familie. ,,Să ținem post pentru a-L chema pe Dumnezeu!”

Mântuitorul a spus: „(…) milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt. 9, 13). Sensul postului stă în abţinerea de bună voie de la mâncărurile de dulce, concomitent cu lucrarea faptelor bune, îndeosebi milostenia. „Adevăratul post stă nu numai în istovirea trupului, ci şi în a da celui flămând bucata pe care ai vrea tu însuţi să o mănânci.” (Sf. Serafim de Sarov)

Postul în familie

Postul în familie înseamnă disciplină. Se creeaza o disciplină, fără să vrei, nu pregătești oricum mâncarea, dacă ții post nu muncești prea mult, dacă nu muncești prea mult, ai mai mult timp de rugăciune, dacă ții post mancarea ce-o mănânci nu cere vin, cum cere friptura, dacă nu e vin, nu e somn, dacă nu e somn, sunt metanii. Vedeți câtă legătură? Foarte multă legătură. Ca să știm de ce postim. Și nici nu postim ca alții, nu postim toată ziua și noaptea dezlegăm la tot felul de mâncăruri, noi postim cu multă dreaptă socoteală și încă o dată avantajul rămâne al nostru. (Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, 2011, p. 287)

Tot mai mult ne-am obişnuit să spunem că „nimic nu mai este ca pe vremuri”, oftând cu gândul la acele împrejurări de viaţă în care ni se părea că totul era mai uşor, mai firesc, mai simplu. Referindu-se la post, mulţi vârstnici îşi amintesc că acesta era ţinut cu sfinţenie de întreaga familie şi că ei „aşa s-au pomenit”. Articolul de faţă se adresează creştinului modern, familiei ortodoxe contemporane, ai cărei membri au vârste diferite, probleme de sănătate diverse, se confruntă cu lipsa de timp, şi, mai ales, au o mai mare libertate de gândire şi exprimare, nemailuând ca literă de lege tradiţia din bătrâni. Cum, cât, cu ce eforturi şi renunţări poate posti creştinul de astăzi şi ce îl aşteaptă la capătul postului ca răsplată pentru jertfa sa? Mai este cu putinţă în zilele noastre ca această tradiţie a postului în familie să se păstreze?

Realitatea este că acest lucru se întâmplă tot mai rar, iar cei mai mulţi dintre cei care îşi pun problema de a ţine post renunţă şi se consolează spunând că „nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură[1]…” Acest mod de a rezolva problema este superficial şi arată că nu știm prea bine şi nici nu investim timp să înţelegem ce ne îndeamnă Sfânta Tradiţie, ci preferăm să ne adaptăm mai degrabă lumii decât lui Dumnezeu.

„Eu nu pot să ţin post” sau „Decât să pofteşti, mai bine să mănânci (de dulce)”

„Dai voinţă, iei putere” spun sfinţii părinţi. Înainte de a decide că este peste puterile noastre să postim, ar fi bine măcar să încercăm, dar nu cu sentimentul eşecului asumat din start, ci cu nădejdea că atunci când ne va fi greu, Dumnezeu ne va întări să depăşim ispita de a renunţa. Este fals să credem că dacă pe durata postului poftim la un produs de dulce, mai bine este a mânca acel lucru decât a posti în continuare. Postul este tocmai un exerciţiu de renunţare la ceea ce ne place, la pofte, dar el nu anihilează simţurile noastre. Mirosul, papilele gustative, legăturile măiastru create de Dumnezeu între simţurile noastre continuă să existe la cei care postesc, iar meritul lor este cu atât mai mare cu cât, ispitiţi fiind, nu cedează. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.” (Luca 4,4).

„Postul prin urmare, este o luptă aspră cu însuși trupul tău. Dacă birui, bine îți va fi, iar dacă nu, să știi că toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are următorul rost: să curățească trupul până acolo încât să nu mai fie nici o piedică pentru suflet… Nu postul ne mântuiește ci darul lui Dumnezeu. Nu osteneala ne mântuiește, ci mila Tatălui. Dar osteneală să faci, că altfel nu vine Mila.” (Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul și diavolul, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 72-73)

Să dăm postului un scop

Dacă postim că „aşa trebuie”, puţin probabil să ne alegem cu vreun folos, constrângerile dovedindu-se a fi cele mai ineficace metode de învăţare şi progres. Alta să ne fie abordarea. Să fim conştienţi că aşa cum Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie să ne rugăm, Dumnezeu nu are nevoie de postul nostru, ci noi avem nevoie să postim. Suntem plini de păcate, de suferinţe trupeşti şi sufleteşti, de griji şi nevoi. Să ne plecăm genunchii în faţa icoanei şi să dăruim ziua de post lui Dumnezeu ca jertă pentru pocăinţa noastră, ca rugăciune pentru împlinirea nevoilor şi dorinţelor noastre bune. Să postim cu un scop concret, acela de a-L chema pe Dumnezeu în ajutorul nostru pentru ceea ce ne apasă sufletul în mod deosebit. Minunat ar fi să postim pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi a-i da mereu Slavă!

„Voi posti la bâtrâneţe”

Bine ar fi şi aşa, căci Dumnezeu primeşte oricând pocăinţa noastră, dar ce ne garantează că vom trăi până la adânci bătrâneţi? Ce siguranţă avem că nu ne va încerca vreo boală care cu adevărat ne va împiedica să postim la vârsta a treia? De ce am avea la bătrâneţe o mai mare voinţă şi determinare în a posti, câtă vreme noi nu am exersat la tinereţe aceste lucuri, ci ne-am lăsat duşi de valul poftelor? „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului!” (Matei 25, 13). Nu ştim daca vom apuca ziua bâtrâneţilor şi cărunteţilor şi aşa cum ne va găsi obştescul sfârşit, aşa vom fi judecaţi. Să punem astăzi început bun mântuirii noastre!