Preasfințitul Petru: ,,Mă preocupă în mod deosebit viitorul tinerii generații, deoarece acești tineri sunt viitorul țării, ei sunt creștinii de mâine

În dialog profesorul Virgil MÂNDÂCANU şi Preasfinţitul PETRU, Episcop de Ungheni şi Nisporeni,

1. VM.: În timp ce în Federaţia Rusă, în România, în ţările Comunităţii Europene, religia se studiază în mai multe şcoli şi universităţi, iar numărul doritorilor respectivi creşte, iar la noi, în ultimul timp, numărul şcolilor şi al elevilor în general este în descreştere drastică – de la 76 de mii la 41 de mii de elevi. Cauze/explicaţii, ca şi răspunsuri/opinii sunt multe. Pe mine, ca cetăţean al republicii, ca pedagog, dar şi ca autor al manualului „Pedagogia creştin-ortodoxă” (2014), care poate servi pedagogilor, preoţilor, studenţilor şi elevilor ca lucrare didactică în studierea Religiei, acest fapt mă îngrijorează/alarmează foarte mult. Cum credeţi, Preasfinţite Petru, ce se întâmplă în societatea noastră? De ce are loc această descreştere ameninţătoare, de vreme ce mulţi părinţi înţeleg importanţa credinţei şi optează pentru predarea Religiei în şcoală?

Preasfinţitul Petru: Pe mine ca ierarh al Bisericii lui Hristos drept slăvitoare, mă preocupă în mod deosebit viitorul tinerii generații, deoarece acești tineri sunt viitorul țării, ei sunt creștinii de mâine. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel mai tânăr Apostol al lui Iisus, se adresează tinerilor cu aceste sfaturi: „Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume (…) pentru că tot ce este în lume (…) nu este de la Tatăl. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 14-17). După cum odinioară Hristos a chemat pe ucenicii Săi la apostolat, tot aşa Biserica lui Hristos îi cheamă pe tinerii ei la misiune sau la lucrare sfântă pentru mântuire. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Şi tu eşti o lumină – nu pentru ca să ai lumina pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce pe cei rătăciţi. Căci ce folos de lumină, dacă ea nu le poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce folos de un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?”. Tânărul contemporan „are o minte ce funcţionează cu mare viteză, fie în privinţa ideilor şi a sistemelor, fie numai în cea a dorinţelor şi poftelor… Spaţiile inimii sunt domenii lăsate în paragină, fiind foarte important ca inteligenţele să fie pacificate pentru ca ele să poată înţelege rugăciunea”.

În ceea ce priveşte felul şi amploarea de a trăi viaţa, putem afirma că am descoperit categoria socială cea mai ferventă în a acţiona şi cea mai imprevizibilă, în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor. „Tinerii noştri vor să-şi trăiască viaţa cât mai intens cu putinţă, să se bucure de ea. Aici îşi are rădăcina cauza „răbufnirilor” tinerilor noştri (extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieşirea din minţi). Este vorba de tendinţe persistente de autodepăşire în orice direcţie, chiar şi spre monahism, atunci când n-a fost cultivat un duh monahal autentic. În paralel se dezvoltă curente cum sunt anarhismul social, terorismul, antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea şi dominaţia Eului etc.” Prin educaţia moral-religioasă, viaţa omului se înalţă şi se edifică pe temelia adevărată, care este Domnul Iisus Hristos: „A educa înseamnă a purta de grijă de copii şi tineri în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui.

Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare“ (Sf. Ioan Gură de Aur). „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul“, afirma, încă din secolul al XVII-lea, marele umanist olandez Erasmus. În ceea ce putem numi generic educaţia XXI, putem lua ca reper segmentul istoric temporal al începutului de secol şi mileniu în care ne aflăm, mai ales având în vedere perspectiva a ceea ce va urma în deceniile viitoare. În lucrarea sa „Puncte cardinale în haos?, Nichifor Crainic arăta: „Vremea noastră este vremea tineretului. În timp ce o lume se destramă, o altă lume îşi caută formele de viaţă, pulsul ei zvâcneşte în venele tineretului. Neliniştea generaţiei vechi se transformă în suspine după lume care asfinţeşte, de aceea tineretul de astăzi constituie una dintre preocupările constante ale pastoraţiei Bisericii. Copiii de astăzi nu mai seamănă cu părinţii sau bunicii noştri, cei care eram copii acum 40-50 de ani. Dacă ar fi să căutăm şi să stabilim pe ce cărări tainice a pornit prefacerea de sub ochii noştri şi cum părinţii sunt independenţi şi rămân totuşi solidari cu copiii lor, ar fi să rămânem prea mult într-un domeniu nesigur, despre care Sfânta Scriptură dă următoarea sentinţă: părinţii au mâncat aguridă şi s-au sterpezit dinţii copiilor. Aş putea spune că toată dezordinea şi răutatea date pe faţă de actuala generaţie sunt, parţial, o moştenire, dar provin şi din jalnicul materialism contemporan“.

Apoi nu trebuie să uităm că tinerii de azi sunt viitorii membri maturi ai Bisericii. Ei sunt viitorii credincioşi, preoţi, monahi, ierarhi sau …viitorii duşmani ai Bisericii. De educaţia iniţială depinde într-o foarte mare măsura ce cale vor urma. În sfârşit, în al treilea rând, ştim cu toţii că tinerii au, în general, nevoie de modele, de exemple din realitatea de zi cu zi, care să le călăuzească viaţa. Ori noi, prin mesajul ce-l propovăduim, putem să le oferim exemple de urmat. Cei trei factori importanţi în educaţie – familia, şcoala şi Biserica – trebuie să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii complexe a tânărului, inclusiv pe plan religios, pentru că elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se va dezvolta şi modela armonios, precum misionarul perfect, Mântuitorul Iisus Hristos. Între acţiunile educative ale celor trei factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.

Astfel că, elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se dezvoltă şi se modelează armonios şi organic, precum odinioară Pruncul Iisus, Care „creştea şi Se întărea cu duhul, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El“ (Luca 2, 40), aşa cum trebuie să se întâmple cu toţi cei ce-şi deschid inima şi mintea spre lumina învăţăturii creştine.

Avem foarte multe exemple de sfinţi tineri care, dacă ştim să le prezentăm corect, pot să devină lucrătoare. Pastoraţia tinerilor devine lucrătoare prin strădania preotului. Este nevoie să fim foarte atenţi cu tinerii de azi, fiecare parohie şi comunitate creştină trebuie să aibă grijă de ei, căci o Biserică fără tineri este ca o familie fără copii, nu au un viitor sau au un viitor predictibil. Şcoala împreună cu maica ei, Biserica, cultivă modul de cunoaştere prin comuniune, de unire a inteligentei cu iubirea, a ştiinţei cu spiritualitatea, a acţiunii cu sfinţenia vieţii. În acest sens, studiul religiei este o necesitate cultural – educaţională. Nu poţi avea o cultură completă fără Religie întrucât valoarea eternă a persoanei umane nu poate fi redusă la eficiența ei utilitaristă din societatea vremelnică. Atât Biserica, cât şi Şcoala sunt chemate să ofere copiilor şi tinerilor nu numai ştiinţă şi educaţie, ci şi sens sau speranţa pentru a trăi viaţa în comuniune de iubire şi preţuire reciprocă. Lipsa acestora face astăzi ca mulţi copii să fie abandonaţi de părinţii lor, care se confruntau cu grave probleme ale vieţii au plecat la muncă în străinătate. Unii copii se îmbolnăvesc trupeşte din cauza lipsurilor materiale, iar alţii se îmbolnăvesc sufleteşte, din cauza dorului de părinţi şi absenţei lor afective. Împreună, Biserica şi Şcoala trebuie să preţuiască, să formeze şi să ajute copiii şi tinerii de astăzi, ca aceştia, la rândul lor, să cultive cu încredere şi iubire valorile credinţei şi ale culturii creştine, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos:”Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

Cultura este un element esenţial în viaţa omului, fără ea omul nu ar avea sens, ceea ce dezvăluie adevărata valoare omului, este cultura şi religia. Copiii şi tinerii ca persoane umane în creştere sunt darurile cele mai preţioase ale lui Dumnezeu pentru Familie, Biserică, Şcoală şi Patrie, dar şi pentru umanitatea întreagă, care fără naşterea de copii nu-şi mai poate continua existenţa. Însă aceşti copii şi tineri în creştere fizică şi spirituală, trebuie educaţi cu multă atenţie, iubire şi răbdare. Educaţia creştină a copiilor şi tinerilor este o lucrare sfântă care necesită multă dăruire de sine şi multă înţelepciune. Tocmai din acest motiv, cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii, duhovnicii şi profesorii copiilor şi tinerilor este credinţa în Dumnezeu, trăită ca iubire de Dumnezeu şi de aproapele, ca rodire a Botezului şi binecuvântare a Familiei. Aceste două aripi sunt strâns

legate una de alta, căci însăşi cuvântul cultură, exprimă înţelesul cuvântului cult, adică ceea ce ţine de viaţa sacramentală a bisericii. Prin actele cultice, omul primeşte viaţa veşnică şi cultură, însă printr-o cultură fără cult, omul primeşte doar cunoştinţe trecătoare şi efemere. Aceasta ne-a demonstra-o şi secolul luminilor, favorizând apariţia umanismului, în sec al XIV-lea, ce milita pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane, şi a iluminismului, în secolul al XVIII-lea ce reprezenta o mişcare ideologică şi cultural-literară. Acestea toate au culminat cu proclamarea raţiunii umane ca reper de cunoaştere şi definire, suprimând raţiunea divină. Nu trebuie să uităm că primele centre culturale, primele şcoli, au fost amplasate în jurul mănăstirilor, ele devenind focare ale culturii, având Biserica şi pe Hristos cel jertfit în mijlocul complexului monahal,adică în mijlocul culturii, adică pe ,,Învăţătorul divin”, şi nu raţiunea lumii acesteia. Şcolile mănăstireşti au fost, secole de-a rândul, principalele focare de instruire, aşa încât „în veacurile XV-XVI se bucura de faima mai ales cele de la Neamţ şi Putna în Moldova şi din Şcheii Braşovului în Transilvania”. Pe lângă unele mari mănăstiri se formează adevărate centre de cultură, sprijinite de domnie, cum a fost mănăstirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar şi Mănăstirea Hurezi a lui Brâncoveanu, ambele în egală măsură şcoli, ateliere artistice, tipografii, adică laboratoare în care se „prelucra” limba poporului, cultura lui şi tocmai prin ele se transmitea credinţa ortodoxă şi conştiinţa unităţii de neam.

Apoi vedem că primele cărţi, din această lume universală a cărţilor, au văzut lumina zilei în tiparele mănăstireşti, şi nu în ultimul rând trebuie să urmărim şi faptul că Sfânta Scriptură, Cartea cărţii, este cartea ce-a mai citită din lume. Aşa că cultura fără cult şi religie nu poate exista. Mult timp, în tara noastră cele doua instituţii erau atât de strâns legate încât activitatea religioasă se îngemăna cu cele de învăţare a scrisului, cititului şi studiul cărţilor sfinte şi laice. Nu întâmplător, cuvântul Dascăl are, după cum se ştie, doua semnificaţii: cea de cântăreţ bisericesc şi cea de învăţător. Din aceste rânduri deducem că şcoala îşi are rădăcini în Hristos şi Biserica Sa. Cultura şi şcoala fără Hristos sunt ca cerul fără soare, ca pământul fără viaţă şi ca oceanul fără sare. Căci religia lui Hristos nu este o poezie metafizică, ci o realitate, o forţă divină care întoarce sufletul omului spre valorile etice, estetice şi filosofice ale spiritului; o forţă care dă directivele morale şi prin aceasta un mare aport culturii şi suport sufletului. Religia ne orientează spre descifrări mai adânci şi mai autentice. Si de aceea, în vâltoarea vieţii în progresul ştiinţei, religia este busola de orientare şi puterea universală, permanentă şi dinamică a culturii şi a sufletului”. În şcoală, Hristos asigură ştiinţei suportul de care are nevoie. „Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului” – spunea Francois Rabelais.

De unde observăm că astăzi avem nevoie mai mult ca oricând de predarea religiei în şcoală? Răspunsul aceste întrebări este realitatea vieţii cotidiene de astăzi cu care toţi intrăm în contact. În primul rând din simplu fapt al neascultării copiilor faţă de părinţi, din numărul mare de omoruri, din numărul de sinucideri, din numărul mare de avorturi, acestea s-ar putea prelungi la multe altele, cauza tuturor este lipsa de credinţă faţă de Dumnezeu şi din neascultarea şi nerespectarea părinţilor şi a celor mai mari rânduiţi să ne conducă. Dacă-L va izgoni pe Dumnezeu din Sânul ei, şcoala va suferi de incapacitatea de a forma oameni, fiindcă omul rămâne sau se formează ca om deplin numai în relaţia cu Dumnezeu. Unde nu este Dumnezeu nu este nici om. Renunţând la Dumnezeu, omul renunţă la calitatea de chip al lui Dumnezeu, întunecă chipul din el care îl afirma ca om. Aşa cum spune teologul Panayotis Nellas, „când îl neagă pe Dumnezeu, omul se neagă pe sine însuşi şi se autodistruge. Când vieţuieşte teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine însuşi, se dezvoltă şi se întregeşte în veşnicie.” Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea … Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios. Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor. Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.

2. Mitropolia Moldovei, prin Cabinetul Metodic condus de către Angela Levinţa, contribuie în măsura posibilităţilor la pregătirea didactică a preoţilor-pedagogi şi a educatorilor în predarea religiei. Din cauza că această disciplină nu face parte din trunchiul disciplinelor de bază, cum ar fi firesc şi cum e în România, Federaţia Rusă şi ţările UE, motivaţia studierii

Religiei şi rolul ei în educaţia moralei creştine, a formării unei personalităţi multilaterale este neglijată. Care este opinia Dvs., Preasfinţite Petru, cunoscând experienţa altor ţări pe care le-aţi vizitat, ce se poate prelua de la ele pentru a implementa ideile avansate în acest sens? Ce poate face concret în această direcţie Mitropolia Moldovei? Dar Guvernul? Societatea?

Preasfinţitul Petru: Disciplina religie, este foarte esențială pentru trunchiul disciplinelor de bază, cum este în unele țări. În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale. Valorile educaţionale oferite de Biserică prin educaţia religioasă din şcoli sunt foarte necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline. Actul educațional presupune implicare şi responsabilitate, corectitudine şi fidelitate faţă de idealurile unei educaţii integrale şi permanente. Nu pot fi înlocuite valorile constante ale educaţiei religioase, cu modele efemere ale umanismului autosuficient şi antireligios, pentru a susţine o pretinsă emancipare bazată pe vidul spiritual al secularizării, care provoacă în om un deficit de transcendenţă şi de umanitate. Educaţia religioasă şi morală îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii şi valoarea eternă a fiinţei umane.

Religia a avut, întotdeauna, în cadrul sistemului public de învăţământ, un rol important în procesul de formare a competenţelor şi atitudinilor moral-sociale. Aşa cum Geografia oferă cunoaşterea configuraţiei spaţiale a pământului, esenţială pentru cunoaşterea patriei şi a planetei, iar Istoria oferă cunoaşterea succesiunii temporale a generaţiilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu şi oameni, între Creator şi creaturi, între persoane şi popoare. Prin urmare, studiul Religiei nu poate lipsi din curriculum sau din programul şcolii pentru că studiul Religiei corespunde nevoii comunităţii locale şi naţionale de a-şi păstra bogăţia şi identitatea spirituală şi de a transmite valori permanente tinerei generaţii.

De aceea, conştiinţa creştină şi naţională ne îndeamnă să privim cu multă responsabilitate şi gravitate situaţia actuală a educaţiei, care înregistrează o degradare progresivă a rezultatelor actului

educaţional în rândul tinerilor şi plasează țara noastră între ţările ce au un procent semnificativ de abandon şcolar şi delincvenţă juvenilă.

În acest sens, este necesară o intensificare a conlucrării tuturor factorilor implicaţi în educaţie: statul, societatea civilă, părinţii, elevii şi dascălii, centrele eparhiale şi parohiile, pentru a reduce efectele negative ale crizei contemporane şi pentru a promova principii educaţionale sănătoase, astfel încât educaţia să devină o prioritate constantă, o bază solidă a evoluţiei noastre spre un viitor mai bun.

3. VM.: Până la luarea puterii, în 2001, de către comunişti, la Facultatea de Istorie din cadrul UPS „Ion Creangă” erau pregătiţi pedagogi pentru predarea Religiei în şcoală. Interzicerea acestei iniţiative a dus la creşterea crizei de profesori de religie şi, în acelaşi timp, a nepăsării şi indiferenţei faţă de această problemă acută. Dar, în acelaşi timp, preotul Octavian Moşin (USM) pregăteşte masteranzi, în cadrul programului „Consiliere educaţională şi spirituală”, realizând studierea „Didactica religiei”. Cred că e timpul ca Universităţile pedagogice să fie trezite din somnul ignoranţei, căci, vorba poetului, „somnul naţiunii naşte monştri”. Cum ar putea interveni aici Mitropolia Moldovei?

Preasfinţitul Petru: Fiecare centru universitar este un focar de cultură și cult, acestea sunt adevărate pepeniere ale culturii. Profesorul de religie are o importanță foarte mare în mijlocul cadrelor didactice, formarea lui este foarte importantă, deoarece pe lângă pregătirea profesională el are nevoie să aibă și o trăire a dreptei credințe și a mărturisirei ei, apoi de o cultură generală și de o pregătire psihico-pedagogică. Un rol mare în pregătirea aceasta o au centrele universitare, pe lângă care se merită să fie și un paraclis studențesc, ca dovadă a mărturisirii deptei credințe. Pe lângă educaţia prin lecţiile predate, elevii au parte şi de exemplul Profesorului, care trebuie să fie întruchiparea celor prezentate de acesta. „Profesorul de religie este şi trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul seriozităţii, al religiozităţii, al moralităţii şi al pregătirii sale multilaterale. În fond modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi ceilalţi încercăm să ne modelăm şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic’’. Religia în şcoală şi Profesorul de religie sunt factori fundamentali de polarizare, de conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului uman, de copii şi tineri, aflaţi în formare permanentă şi continuă. Ceea ce a încercat Universitatea Pedagogică și în prezent încearcă Universitatea de Stat din Moldova, este un punct de pornire salutabil însă eforturile trebuie unite și de venit cu inițiativa ca Biserica Ortodoxă din Moldova să colaboreze mai strâns pentru a pregăti adevărați profesori de religie.

4. VM.: Acolo unde activează pedagogi creştini, acolo se studiază profund şi Religia. Pentru a forma caracterul creştin, este necesar a-L descoperi, a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu, a-L cunoaşte profund pe Fiul Lui Iisus Hristos, a implementa preceptele şi învăţămintele lui şi ale Sfinţilor Părinţi în sufletele studenţilor şi elevilor noştri. Mi se pare că un rol aparte în acest sens îl are şi iniţiativa de a deschide Biserici în instituţiile de învăţământ. Avem mai multe asemenea exemple (USM, UTM, Liceele „Prometeu”, „N. Dadiani”, „Doina şi Ion Aldea-Teodorovici; Şcoala nr. 31 din Chişinău) şi sunt sigur, ele joacă un rol important în instruirea/educarea copiilor, adolescenţilor şi tinerilor. Şi studenţii de la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” şi-au exprimat dorinţa ca în cadrul instituţiei noastre să existe măcar un Paraclis Creştin-Ortodox. Cum ar putea contribui Mitropolia Moldovei la deschiderea acestui Paraclis, utilizându-l în instruirea/educarea şi pregătirea cadrelor didactice pentru predarea Religiei în şcoală?

Preasfinţitul Petru: Este salutabilă existența acestor paraclise pe lângă instituțiile enumerate. Părerea mea este că asemenea paraclise trebuie să existe în fiecare instituție de învățământ, gimnaziu, liceu și universitate. Prezența acestor paraclise este o necesitate stringentă pentru tânărul contemporan. Paraclisul din instituția de învățământ reprezintă locul cel mai sfânt din acea instituție, și tinerii în diferite situații pot merge să se închine să se roage și să primească ajutorul lui Dumnezeu în viață. Tânărul poate merge în fiecare dimineață să se închine pentru a primi harul lui Dumnezeu, pacea, liniștea și înțelepciunea de care are nevoie pe întreaga zi. Un paraclis într-o instituție de învățământ este un laborator al învierii și cerul pe pâmânt. În situația Universității Pedagogice trebuie să fie numit un preot misionar care să se ocupe de înființarea și amenajarea unui paraclis și în care să desfășoare un program misionar-pastoral zilnic în mijlocul tinerilor.

5. VM.: Desigur, recunoaştem că parte din pedagogii din republică au o altă mentalitate. Ei nu împărtăşesc ideile pe care încercăm să le promovăm noi. Acestora le este frică de legalizarea religiei ca disciplină, motivând ca religia ar „dogmatiza” învăţământul. Dvs. aveţi practică în acest sens. Mai mulţi ani în urmă aţi organizat în Chişinău „Casa Copilului” Cum reuşeşte această „Şcoală-Templu” să realizeze o programă de studii laice şi teologice în educarea copiilor de diferite vârste? În ce constă specificul şi ajutorul pe care îl acordă această Şcoală-familie şcolii şi statului în educaţia cetăţeanului bun?

Preasfinţitul Petru: Predarea Religiei în şcoală are valenţe educaţionale deosebite, prin rolul ei formativ în viaţa tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, propunând modele viabile de bunătate şi sfinţenie, şi oferind tinerilor repere în viaţa de familie şi în societate. Educaţia religioasă reprezintă un factor de stabilitate şi de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt şi statornic de inspiraţie pentru a apăra şi promova identitatea spirituală şi demnitatea persoanei care trăieşte azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă şi mai fragmentată din punct de vedere spiritual şi social. Religia, fiind lumina vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii, evidenţiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârşite în timpul limitat al vieţii terestre, şi promovează comuniunea între generaţii prin valorile perene ale credinţei cultivate şi transmise.

Cercetările sociologice şi psiho-pedagogice recente demonstrează rolul pozitiv al educaţiei religioase în procesul de formare a personalităţii tinerilor şi, mai ales, necesitatea studierii acestei discipline şi la nivelul liceului, pentru formarea unor competenţe şi atitudini moral-sociale.

Îndeosebi astăzi, într-o vreme a individualismului materialist agresiv şi a relativismului valorilor morale şi sociale, tinerii de liceu au mare nevoie de lumină pentru suflet, de modele sfinte şi de valori eterne, de iubire curată şi speranţă susţinută de rugăciunea Bisericii şi de faptele bune ale credinţei statornice. Aşadar, pentru că Biserica îi binecuvântează pe tineri, se îngrijeşte de mântuirea lor şi de viitorul societăţii româneşti, ea nu doreşte un liceu fără Dumnezeu, ci afirmă, cu tărie, că ora de Religie este necesară nu numai copiilor, ci şi tinerilor din liceu. Considerat prioritate naţională, învăţământul nu poate fi lipsit de componenta sa religios-morală, dorită şi apreciată atât de copii, cât şi de părinţi. În acest sens, Biserica doreşte să conlucreze cu Statul în transmiterea valorilor spirituale şi în formarea moral-socială a copiilor şi tinerilor, militând fervent pentru păstrarea orei de Religie şi în liceu.

Educaţia religioasă este una din laturile educaţiei, alături de educaţia intelectuală, de cea estetică, fizică sau civică şi de aceea trebuie studiată alături de acestea. „Necesitatea educaţiei religioase este condiţionată de necesitatea religiei în viaţa omului, deoarece numai religia poate răspunde la întrebările ultime ale existenţei umane. Scopul educaţiei religioase este realizarea caracterului religios-moral al elevului, care să-l conducă la desăvârşirea creştină”. Societatea din ce în ce mai secularizată, în care lumea se îndepărtează de valorile tradiţionale, încearcă, sub paravanul libertăţii de conştiinţă, să arunce pe viitorii cetăţeni în negura necunoaşterii, prezentată într-o aură pozitivă.

Sub pretextul libertăţii elevilor de a-şi forma propriile convingeri religioase, s-a încercat ca religia, ca disciplină de studiu, să fie pusă într-un plan secund, dându-li-se „şansa” copiilor să îşi formeze propriile convingeri fără informaţii venite din exterior, cu atât mai mult în şcoală. Însă, este imposibil ca un copil să îşi poată forma opinii, din moment ce nu are o bază informaţională pe care să o analizeze. Trebuie să considerăm cu toată seriozitatea că studierea religiei în şcoală este o chestiune de primă importanţă, mai ales în aceste vremuri de restrişte prin care trecem. Problema formării copilului, a omului indiferent de vârstă, prin educaţia religioasă este una din cheile educaţiei în general. Aşa cum cultura universală nu-şi găseşte sensul deplin şi împlinirea decât prin creştinism, tot aşa educaţia nu poate fi corectă şi completă fără religie. Omul trebuie să înţeleagă de copil faptul că autoritatea nu este o chestiune arbitrară, decursă din raporturi de forţă sau de posibilităţi materiale, aşa cum se arată de cele mai multe ori, ci este dată de însăşi poziţia specială a omului faţă de Dumnezeu. Morala nu este o colecţie de norme cutumiare, ci are la bază poruncile lui Dumnezeu.

Vă mulţumesc.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *