Puterea extraordinară a rugăciunii părinților pentru copii
Rugăciunile părinților
Biblia ne da cateva exemple de parinti a caror credinta si rugaciune pentru copiii lor a fost mai puternica decat a apostolilor insisi. Cunoastem foarte putin, ba chiar aproape nimic, despre cei mai multi din acesti parinti. Putem presupune ca erau oameni obisnuiti. Erau insa oameni care ajunsesera la limitele lor, la culmea disperarii, cu privire la cea mai importanta persoana din viata lor: propriul lor copil.
O caracteristica comuna la acestor parinti e ca ei nu se dau batuti. Sa-l luam pe tatal fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus si spune:
„Fie-Ţi mila de fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adeseori cade in foc si adeseori in apa, si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”.
Acest sarman tata avea un baiat despre care Matei spune ca a fost vindecat de o forma de posesie demonica. Oricare era conditia fiului, e limpede ca baiatul era angajat intr-un comportament autodistructiv. Tatal era la capatul puterilor. Il adusese pe baiat la ucenici, carora li se daduse puterea sa scoata demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatal a luat el insusi in mani problema si i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul.
Cel mai remarcabil detaliu in vindecarea acestui baiat e ca nu l-a vindecat credinta baiatului insusi. El nici macar nu voia sa fie vindecat. Nici credinta preotilor (adica a apostolilor) la care baiatul a fost adus, si care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinta tatalui. Ce fel de credinta? Tatal baiatului vine ingenunchind inaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept raspuns. Ucenicii insisi au fost uimiti si L-au intrebat pe Iisus de ce ei insisi nu-l putusera vindeca pe baiat.
„Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post” (Mt 17, 20-21).
Ce fel de credinta cere Domnul? Aceasta credinta poate fi mica cat grauntele de mustar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar cand e zdrobit, grauntele de mustar scoate foc la gustarea ei. La fel era si inima tatalui: zdrobita, franta de disperare pentru fiul sau. Şi in aceasta stare, rugaciunea sa a avut flacara fierbinte pe care i-o daduse credinta. El n-a spus despre fiul sau „e fara speranta”, „e de multi ani in starea aceasta”, „depinde de el sa vrea sa fie vindecat” ori „e propriul sau stapan”.
Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tata: acesta intelesese ca propria sa credinta in Dumnezeu nu era desavarsita. Marcu ne spune ca „tatal copilului striga si spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajuta necredintei mele!” (Mc 9, 24). Tatal si-a luat toate nedesavarsirile si greselile, cunoscute doar de el singur, si le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul sau. Şi Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude intotdeauna rugaciunile parintilor care nu se dau batuti.
Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012
