„Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (Ioan 13, 34-35) – Tâlcuiri despre dragostea dezinteresată

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (Ioan 13,34). Cum era adevărat că ucenicii auzind aceste cuvinte şi lucruri, vor fi cuprinşi de teamă şi de groază, aşa ca nişte oameni cu totul părăsiţi, Învaţatorul lor îi mângâie, şi pentru a-i face mai siguri şi a-i întări, El plantează în inima lor rădăcina tuturor felurilor de virtuţi, adică iubirea; ca şi cum ar zice: fiindcă Eu plec, voi sunteţi trişti şi abătuţi; dar dacă vă iubiţi unii pe alţii veţi fi mai tari şi mai curajoşi. Pentru ce le-a zis cu aceste cuvinte? Fiindcă felul în care le-a zis era mult mai folositor şi mult mai avantajos.

Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35). Prin aceste cuvinte Iisus Hristos le arată că întărindu-i în iubire, şi însemnaţi cu acest semn, nimic nu-i va putea risipi pe cei ce s-au unit in acest fel. Apoi, Mântuitorul le-a făcut această prezicere după ce trădătorul a ieşit şi s-a despărţit de ei. Dar pentru ce numeşte El nouă, o porucă din legea veche? Aceasta, fiindcă a făcut-o nouă prin felul în care a răspândit-o El; întrucât zicând: „Dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”, a adăugat: „Precum v-am iubit Eu”.Eu nu mi-am achitat o datorie, eu nu v-am iubit ca răsplată pentru meritele voastre din trecut, ci am început eu primul să vă iubesc, zice El, şi să vă fac bine; astfel trebuie ca voi, la fel, să faceţi bine prietenilor voştri, chiar fără a avea faţă de ei o obligaţie imediatăŞi fără a vorbi de minuni a căror putere trebuie să le dea El să le facă, El îi deosebeşte prin iubire. Pentru ce? Fiindcă aceea face, aceea caracterizează caracterul sfinţilor; fiindcă iubirea este temelia oricărei virtuţi. Fiindcă mai întâi prin iubire ne câştigăm noi mântuirea noastră. Aşa, zice Iisus Hristos, sunteţi ucenicii Mei şi toţi vă vor lăuda dacă vor vedea că imitaţi iubirea mea. (Sf. Ioan Gură de Aur – Comentar la Evanghelia după Ioan)

Fiindcă se putea să cadă ei în tulburare, auzind acestea, ca cei ce erau sa rămâie singuri, pentru aceasta îi mângâie pe ei, zicând: „Nu vă mâhniţi, că vă dau vouă păzitor tare – dragostea. Că de o veţi avea pe aceasta, veţi fi nebiruiţi, unul de altul întărindu-vă.” Apoi fiindcă poate ar fi întrebat cineva: Cum poruncă nouă dai, o Doamne, dragostea, care si in Legea cea Veche o ştim că este legiuită? Aduce pe urmă: „Că precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să iubiţi unul pe altul. Că precum Eu in dar, zice, v-am iubit pe voi, neavând voi vreo faptă bună şi încă şi vrăjmaşi fiind, şi stricată firea cea omenească, însă Eu o am luat pe ea şi o am sfinţit, aşa şi voi în dar să vă iubiţi unul pe altul, şi de ţi-ar face ţie sminteală fratele, să nu-i pomeneşti lui aceea. Vezi că aceasta este porunca cea nouă, ca pe vecinul căruia nimic nu-i eşti dator, în dar să-l iubeşti pe el. Iar în Legea cea Veche zicea să iubeşti pe prietenul tău, ca o datorie poruncind să dea înapoi pe dragostea celui ce întâi a început.

Şi arătând că nu se vor stinge ei după ducerea Lui, ci vor fi slăviţi, zice: „Întru aceasta vă vor cunoaşte toţi”. Vezi cum hotărăşte că vor fi ei cunoscuţi de toţi, mângâindu-i pe ei nu puţin prin aceasta. Şi lăsând El a fi ei cunoscuţi din minuni, din dragoste îi face cunoscuţi. Că mulţi din cei ce au făcut minuni, vor auzi că „Nu vă ştiu pe voi. Iar deşi toată lumea din minuni s-a adus la credinţă, ce lucru de mirare este? Că pentru că aveau ei dragoste, pentru aceasta aveau şi putere de a face minuni. Iar de s-ar fi despărţit unul de altul şi s-ar fi osebit, toate ale lor ar fi pierit, şi nimeni n-ar fi crezut, văzându-i pe ei aşa unul împotriva altuia turbându-se. Precum cu adevărat şi a fi inima şi sufletul unul a celor ce au crezut, de multă minune I-a făcut pe ei vrednici (Fapte Ap. 4, 32). Mat 26, Mc. 14, Lc. 22. (Sf. Teofilact al Bulgariei – Talcuire la Evanghelia după Ioan)

Bine şi adevărat scrie dumnezeiescul Pavel: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Cor. 5, 17). Căci Hristos ne înnoieşte şi ne remodelează spre o viaţă nouă, netocită, nemaifiind asemenea celor obişnuiţi să vieţuiască aşa cum place Legii, care nu iese din poruncile lui Moise. Căci Legea nu desăvârşeşte nimic, precum s-a scris (Evr. 7, 19). Iar măsura cea mai deplină a evlaviei faţă de Dumnezeu o poate vedea cineva în poruncile Mântuitorului nostru. De aceea şi El însuşi spune undeva către noi: „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 20). Deci nu vom imita moravurile iudeilor, căci, dacă nu vom întrece foarte mult dreptatea din Lege, socotesc că nu vom intra în Împărăţia cerurilor. Dar nu declarăm Legea dată prin Moise cu totul nefolositoare şi netrebuincioasă. Căci ne-a adus binele, deşi nu în mod desăvârşit, fiind ea un pedagog spre învăţătura evanghelică şi aducând, prin pilde şi tipuri, un chip al adevăratei drepte credinţe, întipărind în minţile noastre umbra învăţăturii lui Hristos. De aceea le-a şi zis lor: „Vă spun vouă că tot cărturarul care învaţă despre Împărăţia cerurilor este asemenea omului bogat, care scoate din vistieria lui noi şi vechi.” Căci în cuvintele lui Moise se mişcă arvuna bogăţiei cu adevărat duhovniceşti, şi omul poate aduna din ele în minte o comoară folositoare, dacă primeşte şi frumuseţea învăţăturii evanghelice, luminându-se astfel în mod îndoit prin cunoaşterea legilor vechi şi noi. Domnul nostru Iisus Hristos, arătând aici că porunca Lui este superioară celei vechi şi că celor ce vieţuiau după Lege le era încă neînţeleasă propovăduirea mântuitoare, având să Se suie la cer, le rânduieşte de mai înainte ca pe o temelie a tot binele legea iubirii, nu a iubirii conforme Legii, ci a celei mai presus de Lege. De aceea zice: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.” Dar spune-mi, va zice poate cineva, cum a zis că aceasta este o poruncă nouă, o dată ce, prin Moise, Cel care a vorbit celor mai vechi a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Deut. 6, 5; Mt. 22, 37)? Căci iată că a pus înaintea celorlalte, cum se cuvine, iubirea faţă de Dumnezeu, iar după ea a pus pe cea întreolaltă, unind cu cea faţă de Dumnezeu pe cea dintre noi, nefiind drept altfel, nici existând iubire reală faţă de Dumnezeu dacă acesteia nu-i urmează cea datorată aproapelui. Căci toţi ne suntem unii altora fraţi (dacă Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi vrea să ne simţim uniţi în El, ca fraţi între noi, cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe oameni). Preaînţeleptul Ioan, ştiind aceasta foarte bine, îi învaţă pe alţii: „Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I In 4, 21). Deci cum e poruncă nouă cea dată prin Hristos, o dată ce a fost dată şi celor vechi? Dar ia seama la temelia acesteia, priveşte la explicaţie. Căci nu S-a mulţumit să spună: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul,” ci, arătând noutatea cuvântului şi a poruncii Sale, ca una ce e cu mult mai mare decât vechea iubire a unuia faţă de altul, a adăugat îndată: „Precum Eu v-am iubit pe voi, să vă iubiţi şi voi unul pe altul.” Trebuie cercetat deci, pentru a înţelege limpede sensul celor spuse de El, adică pentru a înţelege cum ne-a iubit pe noi Hristos. Numai atunci vom înţelege sensul nou şi schimbat al poruncii date acum. Deci, să ţinem seama de spusa: „Fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8). Dar şi bogat fiind, a sărăcit, cum ne-a mărturisit iarăşi Pavel (II Cor. 8, 9). Vezi noutatea iubirii Lui faţă de noi? Legea îmi poruncea să iubesc pe fratele ca pe mine însumi. Dar Domnul nostru Iisus Hristos ne-a iubit pe noi mai mult decât pe Sine însuşi. Căci, dacă n-ar fi fost în chipul şi în egalitate cu Dumnezeu-Tatăl, nu S-ar fi pogorât la smerenia noastră, nici n-ar fi suportat pentru noi moartea atât de grea, nici n-ar fi răbdat pălmuiri iudaice, ruşine şi batjocură şi toate celelalte, ca să nu mai înşirăm toate cele ce I s-au făcut, întinzând la nesfârşit cuvântul. Dar nici nu S-ar fi sărăcit, bogat fiind, dacă nu ne-ar fi iubit pe noi cu mult mai mult decât pe Sine. Deci este cu totul nouă măsura iubirii Lui. Aşa ne porunceşte să simţim şi noi, nepunând nimic înaintea iubirii faţă de fraţi: nici slavă, nici bogăţie, nici şovăială în a coborî, de trebuie, până la moartea cu trupulE ceea ce au şi făcut fericiţii ucenici ai Mântuitorului nostru şi cei ce au păşit pe urmele lor, punând mai presus de viaţa lor mântuirea altora, suportând orice durere şi osteneală, mergând până la ultimele suferinţe, ca să mântuiască sufletele celor ce se pierdeau. De fapt, Pavel zice o dată: „În fiecare zi mor” (I Cor. 15, 31), iar altă dată: „Cine e slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Cor. 11, 29).

Hristos ne-a poruncit deci să punem iubirea mai presus de Lege, ca rădăcină a desăvârşitei evlavii faţă de Dumnezeu, ştiind că în aceasta, şi nu altfel, ne vom proba în faţa lui Dumnezeu, mergând pe urmele iubirii Lui faţă de noi, însuşindu-ne frumuseţea ei în bunătăţi mari şi desăvârşite. (Sf. Chiril Al Alexandriei – Tâlcuire la Sf. Evanghelie după Ioan)

cuvîntul-ortodox.ro

You may also like...

Lasă un răspuns

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.