Fecioria cea tainică şi gingaşă a sufletului şi a minţii

Mare nebunie este când cineva s-ar mândri cu fecioria sa cea din afară, a trupului, şi nu s-ar îngriji cu mare atenţie de fecioria cea tainică şi gingaşă a sufletului şi a minţii. Aşadar, cel ce se păzeşte pe sine şi priveghează asupra sa, trebuie să privegheze şi asupra celor din afară şi asupra patimilor celor ascunse şi nevăzute ale omului celui dinăuntru. Sfânta Scriptură spune: Cea nemăritată se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să fie sfântă cu trupul şi cu sufletul (I Corinteni 7, 34). Dacă cineva se îngrijeşte şi păzeşte numai fecioria cea din afară şi nu poartă grijă şi de cea a sufletului şi a minţii, unul ca acela – după cuvântul Domnului – curăţă numai partea cea din afară a blidului şi a paharului său, fară a spăla de necurăţie şi partea dinăuntru. De aceea, în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi, va fi mustrat asemenea cu fari-seii şi cu cărturarii care ţineau numai la curăţia cea din afară, iar înăuntru erau plini de nedreptate, de răpire şi lăcomie (Matei 23, 25-31).

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, fecioria trebuie să se arate în noi şi la celelalte virtuţi (Sfântul Grigorie de Nyssa, cap. 6, Despre feciorie, p. 34). Dumnezeiescul Părinte Efrem Şirul, arătându-ne că în chip desăvârşit se cade a ne pocăi şi curăţi – adică şi în cele din afară şi în cele dinăuntru – zice: “Deci, în întregime leapădă răutatea! Când a păcătuit poporul, Moise a poruncit să răstignească un şarpe, ca, astfel să piară păcatul. Şi pe şarpe nu 1-a făcut gol, adică deşert, ci turnat întreg şi tare. Pentru ce? Ca să-ţi arate ţie că eşti dator să te întorci dinspre răutate” (Cuv. despre pocăinţă, tom. 3, p. 215, Mănăstirea Neamţ, 1823). Aşadar, fraţii mei, ni se cade a închina toate cele ale noastre lui Dumnezeu şi a-I aduce jertfa curăţiei noastre întreagă şi fară meteahnă, după cum porunceşte însuşi Dumnezeu (Levitic 22, 21; Deuteronom 17, 1). Şi dacă, după mărturia Sfinţilor Părinţi, “neasemănat de mare, de minunată şi de slăvită este fecioria şi numai acest chip de viaţă foarte înalt şi foarte frumos este sânul hrănitor al Bisericii lui Hristos, floarea şi pârga sa” (Sfântul Metodiu, Episcopul şi Martirul, cap. 1, p. 61), atunci, cum am zis şi mai sus, această neasemănată slavă şi cinste a fecioriei nu se înţelege numai la cele din afară, ci şi la cele dinăuntru şi la toată virtutea ce trebuie să o lucrăm, după porunca Domnului. Dar acest chip de feciorie întreagă şi desăvârşită este cu anevoie a o aduce lui Dumnezeu, din pricina leneviei şi neputinţei noastre. De aceea, cunoscând acest lucru, suntem datori ca în toată vremea să ne smerim din adâncul inimii, pentru lipsurile noastre cele de multe feluri, cu nădejdea că Dumnezeu nu ne va urgisi inimile înfrânte şi smerite (Psalm 50, 18).

Fiindcă în cele de mai sus am amintit despre cele trei feluri de feciorie (curăţie) care ni se cer spre a întregi fapta cea bună a curăţiei, cred că trebuie să arătăm, cu cuvintele Sfinţilor Părinţi, în ce constă această întreită feciorie (curăţie) a noastră. Ca mărturie temeinică în această privinţă să aducem un cuvânt al Sfântului Isaac Şirul, care zice: “Curăţia trupului este cuvioşie şi înfrânare de întinăciunea trupului. Curăţia sufletului este slobozirea de patimile cele ascunse, care se alcătuiesc în minte. Iar curăţia minţii este întru descoperirea tainelor. Căci se curăţeşte de toate cele ce cad sub simţire prin chipul grosimii lor” (Cuv. 18, p. 90, Mănăstirea Neamţ, 1819).

Sfânta Scriptură zice că “este bine pentru bărbat dacă va ridica jugul greu din tinereţea sa şi nu îşi va depărta sufletul de Dumnezeu” (Plâng, lui Ieremia 3, 27; Ieremia 17, 5-6). Dar ce poate fi mai greu ca jugul fecioriei şi mai ales în vremea de acum, când ne-am abătut cu toţii de la cele bune şi am părăsit aspra petrecere, smerenia, înfrânarea şi rugăciunea cea din inimă către Dumnezeu, singurele care ne pot ajuta să purtăm acest jug greu al curăţiei trupeşti şi sufleteşti? Dumnezeieştii Părinţi erau totdeauna în nevoinţe foarte mari, rugăciuni, posturi, privegheri de toată noaptea şi se fereau nu numai de carne, de mâncăruri grele şi de vin, dar şi apa o primeau cu măsură, fară a se sătura de pâine şi apă, împărtăşindu-se de această hrană numai o dată în zi. Cu frică şi cutremur slujeau lui Dumnezeu, având lacrimile şi sudorile din osteneală în loc de hrană şi cu acelea se curăţau pe sine, având totdeauna în minte că cei necuraţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Efeseni 5, 5; I Corinteni 6, 9-10). A face noi o făgăduinţă mare de a păzi curăţia (Numeri 6, 1), nu este lucru uşor, deoarece, ca să luptăm cu firea noastră cea stricată prin păcat şi să râvnim la fericirea pe care o aveam mai înainte de căderea din Rai, ni se cere multă înfrânare şi nu mai puţină pază. Căci dacă, după Sfântul Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sufletului, ci împotriva domniilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac şi împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduh (Efeseni 6, 12), atunci de câtă rugăciune, trezvie şi luare-aminte avem nevoie pentru a păzi aşezarea noastră cea din afară şi cea dinăuntru, în curăţie şi neprihănire?

Bună este căsătoria, dar mai minunată este fecioria, fiindcă este mai oină decât cea bună (I Corinteni 7, 38). Dar totdeauna, ceea ce este mai bun şi ai de preţ, cu mai mare osteneală se câştigă şi are nevoie de mai multă pază. u vedeţi, sfinţiile şi frăţiile voastre, cum nevăzutele puteri ale răului năvălesc tdeauna prin tot felul de gânduri spre a tulbura mintea şi inima noastră şi, mai Ies la cei tineri şi sănătoşi, aprind văpaia poftelor celor fireşti în toată vremea? e nu ar fi mila Mântuitorului şi acoperământul rugăciunilor Prea Sfintei aicii Sale, cine ar putea să stea împotriva acestui război nevăzut şi aprig, pe care dracii îl aprind spre a strica făgăduinţa noastră?

îmi amintesc de un călugăr tânăr din această sfântă mănăstire, care a adormit în Domnul cu mulţi ani în urmă. Acesta ştia Psaltirea pe de rost şi, fiindcă îi ardea pe draci cu psalmi şi cu lacrimi, avea mare război de la ei. S-a întâmplat că am fost rânduit să stau cu el în chilie şi am văzut şi m-am minunat foarte tare de nevoinţa ce o făcea noaptea în chilie. Venind obosit de la ascultarea din timpul zilei, nu dormea până la Utrenie, ci făcea mai întâi 300 de metanii cu rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, după care zicea în taină 3 catisme la Psaltire şi apoi iar 300 de metanii, şi iar 3 catisme. Când îl lupta somnul, sau gândurile cele rele şi necurate, îşi desfăcea centura şi îşi trăgea câte 30-40 de centuri pe spate, zicându-şi: “Nu dormi, calule, căci ai să dormi în groapă! Unde-ţi este mintea? De ce stai de vorbă cu dracii înaintea feţei lui Dumnezeu şi de ce spurci rugăciunea ta?”. Astfel se lupta bietul călugăr până la Utrenie, fiindcă era târăr şi sănătos cu trupul. Apoi, când suna toaca cea de fier deşteptarea, venea la patul meu, zicându-mi: “Scoală, frate Constantine, că a sunat deşteptarea!”. După Utrenie se culca, însă nu pe pat, ci într-un sicriu pe care singur şi-1 făcuse cu binecuvântarea părintelui stareţ. Acolo dormea câteva ceasuri până la ziuă şi apoi se scula şi iar se apuca de canon şi rugăciune. Uneori îl întrebam: “Pentru ce te chinuieşti aşa, părinte?”. Iar el îmi zicea: “Nu mă lasă dracii în pace cu gândurile. De aceea, şi eu mă rog la Preabunul Dumnezeu şi la toţi sfinţii să nu mă lase neajutorat în nevăzutul război”. De multe ori, stând culcat pe pat, mă făceam că dorm, dar luam aminte la nevoinţa acestui mucenic de bunăvoie, văzând cum, după multe metanii şi rugăciuni, cădea în genunchi înaintea sfintei icoane, plângând înăbuşit cam vreun ceas sau şi mai mult, şi apoi se ridica din nou la rugăciune. Eu, fiind leneş şi somnoros, din cauza nevoinţei lui nu puteam să dorm. Aşa încât, m-am dus la părintele stareţ şi i-am spus: “Prea Cuvioase Părinte, eu nu mai pot sta cu părintele Gherasim în chilie, căci el nu doarme, ci se bate cu centura şi cu palma peste obraz, plânge şi se tânguieşte”. Iar stareţul a zâmbit puţin şi mi-a zis: “Lasă-1, frate, şi nu te sminti de acela, căci el, săracul, are lucrarea lui. Nu toţi pot face ca el. Lasă, că am să-i dau altă chilie, ca frăţia ta să fii în pace”. Astfel, după câteva zile, părintele Gherasim şi-a luat sicriul şi crucea de înmormântare din chilia în care locuiam împreună, Psaltirea şi rasa, şi s-a dus într-o chilie mică, singur, unde îl rânduise părintele stareţ. Acolo şi-a plâns păcatele sale până ce a adormit în Domnul.

Părinţilor şi fraţilor, v-am adus aminte de unul din nevoitorii care au vieţuit în această sfântă Sihăstrie, cu scopul de a vă arăta că cei ce iubesc pe Dumnezeu din toată inima, trebuie să se lupte tot timpul spre a nu cădea din curăţia vieţii lor şi din făgăduinţa pe care au dat-o în faţa lui Dumnezeu la călugărie.

Noi am venit de bunăvoie aici, ca să umblăm în casa lui Dumnezeu cu un gând, cu gândul la mântuirea sufletului nostru. Iar fiindcă cei mai mulţi dintre noi au depus şi făgăduinţa sfântului şi îngerescului chip monahicesc, nu putem să fim fără grijă, fără multă pază şi luare-aminte, căci zice dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: “Drept este că îngerii nu se însoară şi nici nu se mărită, dar nici nu sunt de carne şi sânge ca noi. Ei nu simt chipurile poftelor ca noi, nu duc lipsă de hrană şi băutură ca noi, nu se biruiesc de somn şi de trudă ca noi, nu se pleacă la cântece dulci şi ademenitoare, nu se moleşesc şi nu se smintesc prin feţe frumoase sau altele de acest fel. Ci, precum cerul în miezul zilei se arată nepătat de nici un nor, aşa sunt firile acelea” (Cuv. despre feciorie, p. 216). Dar noi, păcătoşii şi neputincioşii, care am îndrăznit să făgăduim a urma, după putinţă, acelor prea fericite cete şi slugi ale Domnului, având greutatea trupului asupra noastră, pururea suspinăm după cum zice Apostolul, îngreuindu-ne de acest trup neputincios şi stricăcios. De nu ar fi mila şi ajutorul lui Dumnezeu cu noi, nimeni nu ar putea să stea într-o aşezare cât de puţin, faţă de cele ce am făgăduit. Dacă – după acelaşi Mare Apostol – “Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi” (Filipeni 2, 13), atunci ce ne mai rămâne nouă, decât să ne cunoaştem adâncul nimicniciei şi al neputinţelor noastre, să ne smerim şi să mulţumim totdeauna Prea Bunului Dumnezeu, Care ne-a chemat aici şi Care pururea ne ajută şi ne ocroteşte cu mila şi cu îndurările Sale, netrecând cu vederea dorinţa şi mica osteneală ce o facem pentru mântuirea noastră. El ne-a iubit pe noi, dar şi noi suntem datori să-L iubim din toată inima şi să-I slujim după putere.

Unii oameni, iubitori de trup şi de lume, şi care nu cunosc Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, bârfesc, întrebând de ce mai trebuie să fie călugărie şi feciorie; căci, zic ei, dacă toţi ar tţăi în feciorie, cum ar mai exista neamul omenesc pe pământ? Cei ce cugetă şi zic acestea, sunt cu totul străini de adevăr. Ei cred că Dumnezeu nu ar fi avut puterea să înmulţească neamul omenesc decât pe calea împreunării bărbatului cu femeia, dar nu au dreptate, căci fecioria este dată neamului omenesc de la Dumnezeu, înaintea căsătoriei. în Rai nu a fost nici vorbă de căsătorie şi, nici chiar după ce Dumnezeu a făcut lui Adam femeie din coasta sa, nu i-a rânduit căsătorie. Ci petreceau amândoi în Rai ca în cer, necunoscându-se unul pe altul, iar pofta împreunării, zămislirii, durerile naşterii şi tot chipul stricăciunii, fiind acolo departe de sufletele lor. După ce au călcat porunca lui Dumnezeu şi au fost făcuţi pământ şi cenuşă, au pierdut odată cu Raiul şi frumuseţea fecioriei. Vedeţi de unde a luat naştere căsătoria şi a fost socotită necesară? Datorită neascultării, blestemului şi morţii. Dumnezeiescul loan Gură de Aur zice: “Unde este moartea, acolo este şi căsătoria. Aceasta lipsind, nici aceea nu rămâne. Iar fecioria nu are sfârşit”, apoi zice: “Spune-mi, oare căsătoria 1-a făcut pe Adam? Şi durerile naşterii pe Eva?”. Şi iarăşi zice: “Miriade de miriade de îngeri slujesc lui Dumnezeu şi mii de mii de arhangheli îl înconjoară şi nici unul nu a fost făcut prin zămislire, nici prin naştere şi împre-unare. Astfel încât, cu mult mai mult i-ar fi făcut Dumnezeu pe oameni fără căsătorie. Dar şi acum, nu căsătoria înmulţeşte neamul omenesc, ci cuvântul Domnului grăit la început (Facere 1, 22). Spune-mi, oare lui Avram i-a ajutat căsătoria la naşterea de fii? Oare nu după ce s-a slujit atâţia ani de soţia sa nu a scos strigătul: Stăpâne, ce îmi vei da mie, că mor fără feciori? (Facere 15, 2). Aşadar, să înţelegem cu toţii, căsătoria – dacă nu vrea Dumnezeu – nu poate să înmulţească neamul omenesc, nici fecioria să-i împuţineze numărul” (Cuvânt despre feciorie, p. 222).

Dacă va zice cineva către noi că de n-ar fi fost căsătoria nu s-ar fi făcut atâtea şi atâtea miliarde de oameni, îl vom întreba şi noi pe acesta: cum s-au făcut Adam şi Eva, fără mijlocirea căsătoriei? Vedeţi, fraţilor, că Dumnezeu nu a avut nevoie de căsătorie spre a înmulţi pe oameni pe pământ? Al Domnului este glasul care zice: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, iar la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din ceruri (Matei 22, 30; Marcu 12, 25; Luca 20, 35). Deci, acei care vor fi aflaţi atunci feciorelnici, au început deja să guste tainic din slava învierii încă din veacul acesta, după putere, prin darul şi mila lui Dumnezeu. Dacă cei feciorelnici şi fecioarele se vor sili cu toată puterea să se păzească întru curăţie trupească şi sufletească, ei încep să se asemene îngerilor lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre feciorie, c. 203, p. 313).

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Ajungând la sfârşitul cuvântului, mai înainte de toate, vă rog din suflet să mă iertaţi pe mine cel cu totul necurat şi păcătos, care am îndrăznit a vă aduce aminte sfinţiilor şi frăţiilor voastre despre virtutea cea mare şi sfântă a fecioriei şi a curăţiei. Pe toţi vă rog să vă rugaţi şi pentru mine cel leneş, care cu totul sunt departe de cele ce învăţ pe alţii. Cred că poate numai prin sfintele voastre rugăciuni, mă voi trezi şi eu somnorosul cândva şi de cuvintele mele ruşinându-mă, să încep şi eu a lucra bunătatea pe care v-am arătat-o prin cuvânt şi, astfel, cu mila şi cu îndurarea Preabunului nostru Mântuitor şi prin ajutorul rugăciunilor Preasfintei şi Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor Lui, să fiu şi eu cel de pe urmă mântuit. AMIN!

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

 

You may also like...

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.