Pierderea fecioriei şi marea Taină a Nunţii

Dacă în urmă cu 20-30 de ani fecioria era privită ca fiind o calitate de care depindea onoarea familiei, astăzi nu mai reprezintă o valoare care trebuie respectată. Dacă în trecut aceasta era o virtute, iar pierderea ei înainte de căsătorie nu era bine văzută, astăzi trăim vremuri în care, mai mult ca niciodată, valorile creştine au fost minimalizate. Să nu ne mirăm că, pornind de aici, asistăm la răsturnarea ierarhiei valorilor în ansamblu. Lipsa moralei creştine aduce criza morală. Cum să fim primiţi de Dumnezeu în Împărăţia Sa dacă nu-I respectăm voinţa?

Nu este nevoie să mai amintim „sfaturile” legate de feciorie date de prieteni, de părinţi, de televiziune, de tot felul de reviste pentru adolescenţi şi chiar fără a ne ascunde după deget, de unii teologi care în loc să le ajute pe tinerele fete să-şi păstreze fecioria le bagă şi mai mult în ceaţă, ducându-le încet, încet spre pierderea acestui dar preţios.

Odată pierdută fecioria, apare conştientizarea că acest lucru este un păcat, prin întrebările, frământările, mustrările de conştiinţă, atitudinea negativistă faţă de viitor şi implicit faţă de o viitoare căsătorie. Însă lucrurile nu stau întotdeauna atât de fatalist cum au tinerii tendinţa să dramatizeze. Nu vreau să spun că pierderea fecioriei nu este un păcat grav, ci că nu există vreun păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta, deci deznadejea nu-şi are rostul.

Pierderea fecioriei face parte din trecut. Trecutul nu-l mai putem schimba, însă, putem schimba viitorul. Părintele Rafail Noica spunea că: „a cădea este omeneşte, a te ridica este dumnezeieşte.” Aţi căzut, asta e, nici un om nu va putea schimba asta, însă Dumnezeu poate să le facă pe cele vechi noi, deci ce este imposibil la om, este posibil la El. Astfel, acesta este momentul în care ridicând fruntea sus, începem să-i zâmbim lui Dumnezeu, pentru că El ne zâmbeşte nouă în continuu şi ne cheamă să venim demni, spre Biserica Lui. El nu are nevoie de plângăcioşi ci de oameni hotărâţi să lase trecutul şi păcatul în urmă şi care vor să-şi schimbe viitorul, punând în această clipă început bun.

Pornind de la ceea ce înseamnă Cununia: „Taina prin care doi tineri primesc binecuvântarea Bisericii, în urma făgăduinţei liber consimţite, dată în faţa părinţilor şi a preotului duhovnic, în scopul desăvârşirii personale, a naşterii de prunci şi a întrajutorării.”(3) și continuând că aceasta reprezintă „un fel de luptă duhovnicească în doi, căci căsătorit fiind ai şansa de a nu fi singur atunci când eşti lovit, căci cel de lângă tine e aproape şi te ajută să te ridici. Prin cel de lângă tine îţi cunoşti semenul, în el înveţi să distingi icoana lui Hristos şi să lucrezi astfel încât iubirea de aproape să fie asemeni iubirii de tine însuţi” (4)

Putem spune că momentul vindecării, în cazul pierderii fecioriei, începe odată cu momentul tainic al Slujbei Cununiei, când cei doi miri devin un trup şi de acum vor căuta să pătrundă înlăuntrul celuilalt, descoperind de fiecare dată ceva nou şi nesfârşit.

În cazul nefericit în care a căzut cineva în acest păcat, există în primul rând iertarea lui Dumnezeu (prin Taina Spovedaniei) şi apoi vine iertarea viitorului soţ, (pentru că ne referim la acest păcat mai mult în cazul fetelor, fiindcă ele sunt cele mai triste după făptuirea lui) dator să ierte în virtutea iertării oferite de Dumnezeu mai întâi.

La un curs de morală, ne spunea părintele că pentru a pleca spre un drum împreună prin Taina Căsătoriei mai întâi trebuie să-şi mărturisească unii altora faptele care le-au săvârşit ca nu cumva după căsătorie să apară cineva şi să perturbe liniştea familiară. Şi continua părintele spunând că dacă există o dragoste adevărată aceasta va trece de greşelile făcute de viitorul soţ în tinereţe, iar dacă s-a rupt legătura, cu siguranţă s-a întâmplat cu voia lui Dumnezeu şi chiar dacă este dureros acest moment, să ne gândim că El vrea să ne ofere ceva mai bun.

Dacă din partea viitorului soţ va exista o dragoste sinceră pentru prietena lui şi aceasta îi mărturiseşte că şi-a pierdut fecioria dintr-o greşeală şi că îi pare rău, cred că acesta îi va spune că pentru el nu contează că şi-a pierdut fecioria fizică, ci contează că luptă de acum pentru fecioria spirituală şi că mai mult contează că îi este alături şi că urmează să înceapă o viaţă nouă prin Taina Căsătoriei, o viaţă care duce de acum înainte spre desăvârşire.

Mai mult, „când suferinţele nu se exteriorizează, păstrate în adâncul sufletului, ele devin otravă, şi această otravă, la rândul ei, îi va transforma pe cei doi soţi în persoane pline de resentimente,” (4) astfel ţinând păcatul desfrânării ascuns de viitorul soţ, ne-am putea trezi ca în căsnicie, acesta să lucreze şi să devină otravă aşa cum remarca I. Larrangra.

Plecând de la Taina Spovedaniei şi de la sinceritatea care trebuie să domine de la începutul unui relaţii care are în vedere căsătoria, păcatul pierderii fecioriei se dizolvă fiindcă Hristos este cel care poate face pe cele rele bune, pe cele vechi noi, pe cele despărţite întregi, iar Psalmistul ne spune că „pe cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El,” (Ps.102, 11) deci şi fecioria pierdută, Hristos are puterea să redea fecioria sufletească pentru că El este adevărata iubire, iar iubirea adevărată se manifestă şi între viitorii soţi, care nu vor mai ţine cont de păcatele trecute, ci vor avea grijă ca pe viitor, în căsătorie se să evite păcatul desfrânării şi aşa, cu faţă spre Hristos, vor putea păşi împreună spre Taina Căsătoriei în vederea desăvârşirii lor.

Alexandru Hrab,

sursa ortodoxia.md