Lauda şi stâlpul fecioriei

Ce laudă mai mare poate fi adusă fecioriei decât că Dumnezeu a primit a se întrupa din Fecioară?

Dacă este să pricepem cât de puţin această minune, să înţelegem smerenia Domnului şi dragostea Lui desăvârşită pentru noi, suntem capabili să aducem şi lauda cuvenită Maicii Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fecioria este superioară până şi stării îngereşti, deoarece, deşi îngerii nu se însoară, nici nu se mărită, ei nu sunt alcătuiţi din trup şi sânge, nu locuiesc pe pământ şi nici nu ţin piept unei mulţimi de patimi. Aşadar, fecioria omului este mai de preţ, pentru că este păstrată cu jertfă şi cu dragoste de Dumnezeu.

Cu atât mai mult este de preamărit Pururea Fecioara Maria, „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”! Atâta dragoste purta Fecioara pentru Dumnezeu şi cu atâta smerenie şi curăţie Îi slujea, încât neîncrederea ei iniţială la vestea adusă de Sfântul Arhanghel Gavriil se datorează, spunea un părinte, fricii de a cunoaşte bărbat. Cum se putea ca ea, care nu aflase nuntă, să poarte fiu în pântece? Oare trebuia să primească aşa ceva, când îşi închinase toată fiinţa numai lui Dumnezeu? Aceasta era măsura la care Pururea Fecioara Maria gândea în nevinovăţia ei şi aceasta este adevărata feciorie, care a fost aleasă să aducă în lume, fără de stricăciune, pe Dumnezeu-Omul.

Maica Domnului este, într-adevăr, lauda şi stâlpul fecioriei, vas ales al curăţiei. Melozii o cântă în versuri cu dulce glas, creştinii o preamăresc cu cinstea care i se cuvine Maicii Împăratului tuturor, mamele o iau drept exemplu şi se închină minunii ce s-a săvârşit în ea, fecioarele îşi găsesc zid de nebiruit şi povăţuitoare fără greş. Pentru că, într-adevăr, la icoana Maicii, Pururea Fecioarei, ar trebui să stea inima fiecărui creştin care doreşte să îi slujească lui Dumnezeu.

Dacă am şti să urmăm pildele cele bune, căutând mereu Calea, Adevărul şi Viaţa, am reuşi să ajungem la trandafirul cel frumos mirositor al sfinţeniei, trecând cu grijă şi fără de vătămare printre spinii atât de răspândiţi pe lujerul acestei vieţi. Şi dacă presărăm pe cale şi flori precum cea a fecioriei, vom lăsa în urmă nu spini în care se rănesc cei de lângă noi, ci grădini de odihnă şi bucurie.