Feciori şi fecioare – ieri şi astăzi

Desigur, între timp, s-a mai alterat realitatea, s-au mai alterat şi denumirile, cele neaoşe fiind înlocuite cu altele, a căror expresivitate este vizibil ştirbită. Însă dacă este să privim la ciclicitatea imanentă a istoriei, vedem că au mai existat vremuri când patima trupească avea mult mai multă sămânţă decât fecioria floare.

Astfel se întâmpla şi prin Roma şi Grecia Antichităţii, unde destrăbălarea putea să capete rang filosofic ori statut de muză. Însă, chiar şi aşa, lucrurile se întâmplau după o oarecare orânduială: în Roma, „mos maiorum” (obiceiul strămoşilor), auster şi cuminte, îşi cerea adesea recunoaşterea superiorităţii, printr-un Cato ori Augustus, iar în Grecia existau destui iubitori de înţelepciune care să facă elogii castităţii. Şi mondenitatea acelor vremuri, uneori cufundată până la poezie în trivialităţi, primea lecţii de la popoare mai puţin dezvoltate, dar cu moravuri mai de admirat. Scrie Caesar în „De bello Gallico” despre unele obiceiuri ale germanilor, neam de temut: „Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare ruşine”.

Până nu demult, era şi la noi o mare ruşine (mai mult în cazul fetelor, ce-i drept), numai că ne-am „modernizat” prematur. Nu se mai vorbeşte despre jupâniţe sfioase şi despre flăcăi vrednici aşa cum se vorbea pe vremea când haina românului avea cusute flori pe ea. Totuşi, mulţi tineri mai păstrează astăzi floarea albă a purităţii, cusută în fiinţa lor, iar alţii, care nu se mai bucură de ea, tânjesc vădit sau în ascuns şi o admiră atunci când le este conştiinţa limpede şi nu îi „îndreptăţeşte” păcatul.