Iacov, Isav și împărțirea moștenirii părinților

În multe familii, cearta, dezbinarea dintre frați încep odată cu împărțirea moștenirii părinților. Pământul, care înainte era suficient pentru a-i hrăni pe toți, devine parcă mai restrâns și neroditor, banii care erau suficienți și îndestulători se transformă într-o sumă modică. În aceste clipe, conflictele uneori escaladează orice limită, vorbele rănesc, gesturile devin cele ale unor străini. Însă, dacă vom privi la exemplul fraților Isav și Iacov din Cartea Facerii, atunci vom observa cum trebuie să ne comportăm în astfel de situații.

Isaac, unicul fiu al lui Avraam și al Sarrei, a fost tatăl lui Isav și Iacov. Scriptura ne spune că „s-a rugat Isaac Domnului pentru femeia sa, că era stearpă; și l-a auzit Domnul și femeia lui, Rebeca, a zămislit. Dar copiii au început a se zbate în pântecele ei și ea a zis: «Dacă așa au să fie, atunci la ce mai am această sarcină?» Și s-a dus să întrebe pe Domnul. Domnul însă i-a zis: «În pântecele tău sunt două neamuri și două popoare se vor ridica din pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt și cel mai mare va sluji celui mai mic!»” (Facerea 25, 21-23).

O ceartă între frați și împăcarea potrivită

În poporul Israel, dreptul întâiului născut era de a moșteni o mare parte din avere. Isav, întâiul născut al lui Isaac și al Rebecăi, nu avea deloc un comportament adecvat. Într-o zi, pentru un simplu blid de linte și-a vândut dreptul de întâi-născut lui Iacov (cf. Facerea 25, 30-33). Știind de prorocia primită de la Dumnezeu și de acest eveniment, Rebeca a hotărât, atunci când Isaac, soțul ei, s-a aflat în pericol de moarte, să facă tot posibilul ca Iacov să moștenească dreptul de întâi-născut care îi aparținea fratelui său, Isav. Isaac fiind aproape orb, este ușor pentru Iacov să primească binecuvântarea în locul lui Isav, însă faptele escaladează ulterior. Isav jură răzbunare, fiind determinat să meargă până la crimă, iar Iacov este nevoit să plece într-un exil autoimpus, cu pretextul de a-și căuta o soție. Se va întoarce peste 14 ani și atunci va avea loc împăcarea cu fratele său. Aflând că Isav vine să-l întâmpine, având o armată de 400 de oameni, Iacov își împarte atât turmele, cât și oamenii disponibili în două tabere, dar apelează totodată la o soluție inteligentă. Alcătuiește mai multe „pâlcuri” de daruri, fie turme, fie alte bogății pe care le trimite progresiv în întâmpinarea fratelui său. Impresionat de darurile fratelui său, Isav renunță la orice gând războinic și îl întâmpină cu pace și dragoste pe Iacov, cel pe care dorise atât de mult să se răzbune, iar Scriptura ne spune că „Isav însă a alergat în întâmpinarea lui [Iacov] și l-a îmbrățișat și, cuprinzându-i grumazul, l-a sărutat și au plâns amândoi” (Facerea 33, 5). O istorie care amenința să se încheie cu o veritabilă vendetă are un sfârșit din care multe familii au de învățat.

Retragerea

Moartea sau îmbolnăvirea gravă a părinților care precedă de obicei orice împărțire a averii între frați constituie fundamentul atmosferei tensionate existente. La aceasta se adaugă și părerile personale, dorințele, impulsurile, relațiile mai bune și mai puțin bune deja existente între copii. Așa cum observa Marguerite Yourcenar: „Orice s-ar spune, legăturile de sânge sunt destul de slabe când nu le întărește nici o afecțiune; îți poți da seama urmărind comportarea particularilor în cele mai neînsemnate probleme de moștenire” (Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, trad. de Mihai Gramatopol, București, Ed. Cartea Românească, 1983, p. 210). Este important ca moștenitorii să-și păstreze cumpătul, să abordeze totul cu liniște și calm, să nu rostească mai multe cuvinte decât este cazul și să se înfrâneze de la orice comportament impulsiv. Însă aceasta este o situație ideală. Varianta inițială cea mai bună este cea expusă în exemplul de mai sus: retragerea. Dacă observăm că discuțiile nu conduc nicăieri, dacă atât noi, cât și ceilalți tindem să devenim mai tensionați, atunci, soluția cea mai bună este amânarea unei hotărâri sau chiar cedarea. Înțeleptul cedează primul, nu duce o luptă de tatonare acolo unde aceasta aduce numai o trenare a lucrurilor. Mântuitorul Iisus Hristos a făcut o observație clară. Fiind rugat de un om să ajute la împărțirea corectă a moștenirii primite de la părinți, a răspuns: „«Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?» Și a zis către ei: «Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale»” (Luca 12, 14-15). Într-o situație tensionată, creștinul nu crește și mai mult „temperatura” discuțiilor. Din contră, se retrage, renunță, fiind conștient că bunurile materiale sunt trecătoare și că, indiferent că va suferi sau nu o pagubă, va reuși totuși să păzească porunca lui Hristos. Mai grea este situația fraților care au o legătură religioasă superficială cu Dumnezeu și care sunt pregătiți să facă exact ceea ce dorea să împlinească și Isav: să se răzbune cu orice preț și să nu lase nimic de la ei. 

Dragostea sinceră

În situația în care conflictele escaladează masiv orice limită, este important ca frații asupriți să dea dovadă în continuare de dragoste. Inițial, să se retragă, să evite orice conflict, să nu dea nici un motiv pentru continuarea certurilor, să se abțină de la cuvinte grele și gesturi nepotrivite, dar, în egală măsură, dacă se ivește un prilej potrivit, să ofere mângâiere, să-i sprijine pe cei care i-au atacat în trecut, să le dăruiască în continuare bunăvoința și sprijinul lor material, chiar dacă au fost nedreptățiți din ambele puncte de vedere. Iacov a fost mai înțelept ca Isav. A înțeles că dorința de răzbunare se vindecă prin predarea sufletească totală. Nu i-a reproșat nimic lui Isav, nu a încercat să se justifice în vreun fel. I-a trimis dar după dar, s-a plecat în fața lui, a avut o răbdare continuă și o smerenie profundă, iar acest fapt i-a atras bunăvoința fratelui său și a vindecat ruptura sufletească dintre ei. A mai contat, de asemenea, și comportamentul părinților, Isaac și Rebeca. Aceștia au evitat să mărească ruptura dintre frați, au fost tot timpul echilibrați și au avut grijă să împartă tot ceea ce aveau, astfel încât discuțiile ulterioare să fie evitate din start. Și, oare, nu este și responsabilitatea părinților atunci când lasă lucrurile încurcate, iar moștenitorii ajung la conflicte iremediabile pentru că nimic nu a fost clarificat când se impunea? Poate că moștenitorii trebuie să învețe să se stăpânească și să dea dovadă de un comportament creștinesc, dar și părinții ar trebui să se preocupe să urmeze acest sfat simplu al unui orator grec faimos: „Ei nu măsurau fericirea în raport cu averea, ci socoteau că acela stăpânește averea cea mai sigură și cea mai frumoasă care va săvârși astfel de fapte de pe urma cărora el va câștiga o foarte bună reputație și copiilor lui le va lăsa moștenire cea mai mare glorie” (Isocrate, „Discursul Panegiric”, în: Pagini alese din oratorii greci: Andocide, Lisisas, Isaios, Isocrate, vol. I, antologie, note biografice și traducere de Andrei Marin, prefață și note explicative de Maria Marinescu-Mihu, București, Ed. pentru Literatură, 1969, p. 140). Bunul renume al părinților ar trebui să fie prima piedică în calea conflictelor dintre moștenitori.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.