Familia Uman[, de la simplitatea personală a relaţiei la complexitatea impersonală a socialului

Din punctul de vedere al dezvoltării sociale putem spune că trăim într-o societate modernă, însă, ce înseamnă acest lucru pentru noi? Să însemne, cumva, doar a trăi sub presiunea urgenţei, a bunului plac şi a unor moduri dubioase de reprezentare a rostului existenţei umane sau al omului în lume? Unii au reuşit să impună destul de uşor sau încearcă încă să impună variante alternative ale bunurilor şi valorilor noastre tradiţionale, ale aspiraţiilor umane esenţiale şi autentice. Prin aceasta, complexitatea relaţiilor sociale sporeşte necontenit, dar, din păcate, preţul care trebuie plătit este acela că totul tinde să devină impersonal. În această situaţie, variantele alternative ale aspiraţiilor umane se dovedesc a fi, din păcate, golite tocmai de sensul pe care îşi închipuie că îl conţin. Din acest motiv, variantele propuse sau impuse nu numai că nu aduc un aport benefic la un eventual progres în plan uman, dar sunt sortite eşecului din start. Eşuează din lipsa unui suport personal interior, fapt ce creează multe disfuncţionalităţi şi produce, vai!, şi mai multă confuzie şi suferinţă.

Una dintre valorile tradiţionale care exprimă o aspiraţie esenţială a persoanei umane care se doreşte împlinită, autentică, este familia. Chiar dacă n-a fost încă în totalitate înlocuită cu surogatele de proastă calitate ale societăţii moderne, şi ea se află astăzi sub tirul intens şi nemilos al „înnoitorilor”. Care ar fi soluţia optimă de salvare a familiei de acest tăvălug al impersonalului relaţional? Întemeierea de relaţii personale mai intense. Nu doar posibil, ci şi determinant din acest punct de vedere este faptul că persoana se defineşte prin statutul ei social. Dar, ceea ce este interesant în privinţa dezvoltării relaţiilor sociale este legat de unele afirmaţii făcute în deceniile trecute de un sociolog german, Niklas Luhmann. Acesta afirma că „elementul personal din relaţiile sociale nu poate fi extins, ci doar intensificat. Cu alte cuvinte, sunt favorizate acele relaţii sociale în care devin importante mai multe calităţi individuale, unice ale persoanei sau, în definitiv, toate calităţile unei persoane individuale” [Niklas Luhmann, „Iubirea ca pasiune. Despre codificarea intimităţii”, trad. din limba germană: Andrei Anastasescu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2015, p. 11-13].

Recurgând la fundamentele tradiţionale ale familiei, ne regăsim aşezaţi dinaintea perspectivei interioare a credinţei. A credinţei ca element/calitate unic(ă) a persoanei, care contribuie în mod esenţial la structurarea unor relaţii personale reale, autentice între bărbat şi femeie, între om şi oameni, dar, mai ales, între om şi Dumnezeu. În varianta biblică, existenţa umană apare pe fondul lumii create de Dumnezeu în varianta ei duală, îmbinând în mod armonios masculinul cu femininul. Cartea Facerii este categorică în privinţa faptului că om înseamnă, în egală măsură, bărbat şi femeie. Atunci când evocă momentul creării omului, Sfânta Scriptură spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). Această notă esenţială referitoare la existenţa umană ca familie primordială alcătuită din bărbat şi femeie trimite la ţinta sau la scopul care trebuie atins de om, ţel care are o relevanţă covârşitoare asupra sensului vieţii sale. Este o problemă la care ne-am referit destul de des şi ne vom mai referi, datorită faptului că este o problemă actuală, ba chiar una acută.

Mai mult decât atât, modul în care relatează Sfânta Scriptură momentul împlinirii făpturii umane este relevant pentru problematica familiei din punctul de vedere al accepţiunii de dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care imprimă sens vieţii umane ab initio, dând lui Adam posibilitatea de a se gândi la Dumnezeu ori de câte ori priveşte spre cea pe care El i-a dăruit-o spre ajutor pe potrivă. Sfânta Scriptură spune: „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Fac. 2, 22). Iar Adam, credincios Celui care l-a creat, se recunoaşte în ea.

Istoricul religiilor, Mircea Eliade, vorbeşte foarte mult în scrierile sale despre o nostalgie a paradisului, nostalgie care este un dat structural al fiinţei umane. În această nostalgie a originilor trebuie să includem şi nevoia omului de sens. Sensul este o necesitate a apartenenţei omului la credinţă ca relaţie cu Creatorul. Este o dimensiune a vieţii în care este prezent în mod permanent Dumnezeu. Atât de pregnant este resimţită de om această necesitate a unui sens, încât el caută în permanenţă să investească toate lucrurile din jurul său cu sacralitate. Ori, sacralitatea nu îşi poate avea originea decât în Izvorul vieţii, Care este Dumnezeu. De ce face omul acest lucru? Pentru a avea sentimentul că tot ceea ce face şi existenţa sa privită în ansamblu nu piere în zadar, nu dispare, ci, prin raportare la Dumnezeu, este cu un anumit rost.

Dar, dacă din această acţiune general umană de învestire cu sacralitate a elementelor lumii care îl înconjoară lipseşte credinţa, apar, din păcate – aşa cum putem observa la tot pasul –, şi multe lucruri fără rost. De ce? Deoarece capacitatea omului de a-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume s-a tocit considerabil, omul fiind dispus să ia tot mai mult propriile iluzii şi proiecţii drept realităţi sau moduri în care Dumnezeu Se manifestă. Însă, ceea ce trebuie reţinut în mod obligatoriu este tocmai faptul că, doar în măsura în care reuşim să-L recunoaştem pe Dumnezeu şi/sau să recunoaştem modul în care Dumnezeu lucrează în lume, viaţa noastră are un sens. Din acest motiv, sensul vieţii umane nu este nicidecum străin de sacru, ba, dimpotrivă, îl implică la modul organic. Absenţa referirii permanente la Dumnezeu Cel Adevărat goleşte acţiunile umane şi viaţa umană însăşi de orice rost.

Existenţa umană în forma sa duală – bărbat şi femeie, aşa cum i-a făcut Dumnezeu – este cea care dă sens vieţii omului în lume. De ce? Pentru că, aşa cum afirmam anterior, familia apare în această formă esenţială de existenţă ca rezultat al acţiunii directe a lui Dumnezeu, care o dăruieşte pe Eva lui Adam, iar Adam se recunoaşte în ea. Dar, se poate recunoaşte în ea întrucât şi el este creat de Dumnezeu. De altfel, familia presupune o relaţie personală între un bărbat şi o femeie, relaţie care, bazându-se pe această diferenţă simplă şi personalizantă între masculin şi feminin, are ca Model relaţionarea Persoanelor Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, într-un mediu propriu, care este Iubirea.

Într-o abordare cu profunzime mistică a relaţiilor dintre Dumnezeu Creatorul şi fiinţa umană, Dumnezeu apare ca Principiu Creator personal masculin, iar Creaţia, şi, implicit, firea omenească, se constituie ca partener feminin de relaţie cu Dumnezeu. Aceasta, întrucât, „dincolo de orice dualitate, Dumnezeu Cel Unul nu se revelează ca „bărbat”, ca arhetip al masculinului, decât în relaţia sa cu Creaţia, care este în întregime feminină” [Annick de Souzenelle, „Femininul fiinţei. Pentru a sfârşi cu coasta lui Adam”, trad. de Pr. Prof. Gheorghe Popa, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 10]. În ceea ce priveşte omul, situându-ne în aceeaşi perspectivă mistică, vom spune că „fiecare persoană umană, unică în ipostasul său de icoană a Treimii dumnezeieşti, cuprinde umanitatea întreagă” [Ibidem, p. 237]. Aşa încât, raportul dintre Dumnezeu şi Creaţie se regăseşte şi în relaţia dintre om şi omenire. Cu alte cuvinte, omul se recunoaşte pe sine în raport cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.

Astfel, recunoaşterea este ceva esenţial, ca şi credinţa. Este acel ceva care înseamnă afirmarea Creatorului sau, mai precis, afirmarea prezenţei iubirii personale a Creatorului în opera Sa. O viaţă privată de acest ceva esenţial, o viaţă căreia îi lipseşte acest ceva esenţial nu poate avea sens. Pentru că închis între limitele unei astfel de vieţi, omul nu Îl mai (poate) recunoaşte pe Dumnezeu şi nu se mai poate recunoaşte nici pe sine însuşi.

preot Vasile Gafton

poruncaiubirii.agaton.ro

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *