K-1, box, karate și alte genuri de arte marțiale

Aproape toti tinerii de astazi stiu cate ceva despre artele martiale datorita mediatizarii fervente a galelor de K-1, a meciurilor de box profesionist, dar si a diferitelor demonstratii de arte martiale pline de spectacol. Tinerii, fiind mari consumatori de spectacol si aventura, gasesc din plin aceste aspiratii in artele martiale, dar si in alte domenii din care izvorasc acestea.

Stiind pe propria piele cum stau lucrurile, de multe ori am incercat sa scriu tinerilor atrasi de karate, box, sau kick-boxing, dar de fiecare data s-a intamplat sa nu-mi gasesc cuvintele potrivite despre acest subiect care este mult mai complex decat pare la prima vedere. De aceea am sa incep cu experienta mea personala.

M-am nascut cu o fire zvelta, energica, ambitioasa si prin urmare, celebrele filme de actiune din anii ’90 s-au mulat ca o manusa pe psihicul meu. Inca de mic copil eram un mic Van Damme, un mic Arnold si un mic razboinic dornic de lupte, caci luatul la tranta cu ceilalti baieti era unul din jocurile mele preferate. Drept consecinta a acestor predispozitii si manifestari, am imbratisat in adolescenta doua ramuri ale artelor martiale: karate kyokushinkay si kick-boxing. Am practicat cu mult sarg aceste „sporturi”, am participat la competitii si cantonamente, iar pentru mine artele martiale au devenit un stil de viata.

Totusi, dupa 8 ani de arte martiale si 3 ani de culturism, s-a intamplat sa revin si eu pe calea dreptei credinte, precum s-a intamplat cu atatia tineri intorsi la Hristos. Nu are importanta cum s-a intamplat lucrul acesta, ci important este sa vorbesc despre impedimentele pe care le intampinam in noua mea viata de crestin-ortodox, datorita practicarii artelor martiale.

Tin minte si acum ultimul meu meci de kick-boxing, cand harul lui Dumnezeu se straduia sa-si faca loc in inima mea intunecata de patimi. Eram in forma mare, dar inainte de meci m-am rugat Maicii Domnului sa faca intr-asa fel incat sa nu-mi ranesc adversarul prea tare, desi imi doream in sinea mea sa inving detasat. Atat am putut sa fac la momentul acela. Desi am terminat invingand si umplandu-ma de mandrie, totusi acea rugaciune facuta inainte de meci era prima scanteie de lumina care avea sa ma scoata mai tarziu din intunericul „sporturilor” de contact.

Inca practicam artele martiale, dar intre timp Dumnezeu m-a adus din ce in ce mai aproape de El, de Biserica si de oameni. De aceea, constiinta a inceput sa se destupe din ce in ce mai mult, astfel ca am inceput sa-mi dau seama ca nu e lucru bun a lovi pe cineva, fie doar intr-un meci de sparing (meci de antrenament, nu de competitie). Ma gandeam ca fiecare om are in el chipul si asemanarea cu Dumnezeu si ma mustra constiinta ca provocam suferinta lovind pe cineva, chiar daca era la modul organizat, adica dupa un set de reguli prestabilit si respectat de comun acord. Asa ca, dupa o perioada de presiuni interne intre constiinta si obisnuinta, am incetat cu meciurile, rusinat fiind si de gandul ca Mantuitorul Hristos pe care vroiam sa-L urmez, nu ar fi facut ceea ce faceam eu. De aceea am inceput sa vin din ce in ce mai rar la sala:  mediul acela ma „ajuta” sa cad in pacatul acesta proaspat constientizat.

Cu timpul, mergand din ce in ce mai des la biserica, si insusindu-mi invatatura de credinta, am inceput sa ma linistesc si sa nu mai simt nevoia acuta de a practica acest „sport”. A venit si momentul de a ma lasa total de practicarea artelor martiale, dar inca mai cochetam indirect cu ele, uitandu-ma la tv sau pe internet la fel de fel de competitii. A trebuit sa treaca alta perioada de incercari ca sa-mi dau seama ca facand astfel, alungam harul lui Dumnezeu din mine si cadeam in vechile patimi. Aproape ca un mecanism de ceas, de fiecare data cand ma uitam la violenta promovata in artele martiale, harul Domnului pleca de la mine pe nesimtite, iar eu cadeam in pacatele vechi. Asa am acceptat intr-un tarziu ca e foarte rau sa ma si uit la astfel de lucruri, si ca e pacat sa fac orice lucru care alunga harul lui Dumnezeu.

Acum, privind in urma, pot spune ca artele martiale m-au facut sa dobandesc foarte multa vointa, curaj si determinare in ceea ce faceam, dar niciodata pentru lupta cu patimile. Oricata vointa as fi avut sa-mi auto-depasesc limitele conditiei fizice prin artele martiale, niciodata nu gaseam vointa de a ma lasa de patimile tineretii ce ma stapaneau inainte de a ma intoarce la Dumnezeu. Mai tarziu am aflat ca vointa poate fi si ea buna sau rea, in functie de domnul la care slujesti.

Multi dintre admiratorii artelor martiale nu inteleg si nu sesizeaza patimile ce se ascund in spatele acestora. Artele martiale, fiind un „sport” de competitie individuala si de contact (a se citi violenta), intretin si dezvolta doua mari patimi: patima mandriei si patima maniei.  Cu greu inteleg oamenii ca violenta fizica, oricat de artistic ar fi prezentata si oricat de frumos ar fi coafata dupa anumite reguli etice, ea tot violenta ramane. Este nevoie de mult discernamant sa se inteleaga ca un pacat, oricat de estetic ar fi prezentat, el tot pacat ramane si tot moarte sufleteasca aduce, nu numai in spectrul artelor-martiale ci si in multe alte domenii de care ne lovim zilnic.

Nu spun ca in artele martiale nu se pot invata si lucruri bune precum respectul, disciplina, perseverenta, curajul si altele, dar toate acestea sunt insignifiant de mici fata de bogatia invataturii pe care o gasim in Biserica. Nu exista lucru bun care sa lipseasca Bisericii si sa-l putem gasi in alta parte, de aceea pentru un crestin ortodox, practicarea artelor-martiale nu are niciun beneficiu, ci doar paguba sufleteasca ce se descopera pe termen lung.

Artele martiale sunt o reminiscenta vie a paganismului si brutalitatii din care Mantuitorul, apostolii, mucenicii si sfintii, s-au straduit sa scoata omenirea inchinatoare la idoli. Celebrele gale de K-1, box, MMA, wrestling si alte spectacole ce intretin curentul artelor martiale, sunt defapt circul si painea oferite de gladiatorii Coloseumului de alta data. Aceeasi Marie, dar cu alta palarie…mai comerciala. In aceste gale de lupta se promoveazada o violenta „crestinata”, si unul din multele tipuri ale desfranarii „comerciale”, caci asta fac toti luptatorii de arte martiale impreuna cu domnisoarele aproape goale ce se perinda provocator intre reprizele de meci. Iata ca asa mai aflam un raspuns: mania si violenta merg mana in mana cu desfranarea, atat la vedere cat si in ascuns, atat in grup cat si individual.

Si dintr-o patimasa experienta spun cu tarie ca cei care privesc la gale si competitii de arte martial, nu fac decat sa se impartaseasca in inima lor de patimile pe care acestea le promoveaza: mania, desfranarea, mandria si falsa barbatie.

Ar mai fi multe de spus dar ma opresc aici, caci toate cate le-am povestit sunt destul cat sa se inteleaga ca artele-martiale nu sunt pentru mantuirea omului ci doar spre paguba sa.

Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Ev. Matei 5: 38-39)

(Razvan)