Copilul mic și privitul la televizor. Studiu dezvoltat.

Copilul mic și privitul la televizor. Studiu privind impactul televizorului asupra copilului mic (0-2 ani)

Marius-Teodor Zamfir, Expert psiholog, psihologie clinica si psihologie judiciara, presedintele Asociatiei pentru Sanatate Mintala a Copilului „Sfantul Serafim de Sarov”

Fundamentarea ştiinţifică

Copilul în faţa televizorului nu are parte de experienţa obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflecţiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în genere, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi percepuţi în faţa micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul invariabil va fi inhibarea unor importante procese mentale. Copiii se obişnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înţeleagă ce se întâmplă în lumea care îi înconjoară, se mulţumesc doar cu senzaţiile (Large Martin, 2000, Out of the Box). Experienţa vizionarii TV nu este una a spaţiului şi a timpului real, a distanţelor şi a duratelor reale, ci a unora virtuale, sugerate sau doar stimulate în interiorul lumii televizualului.

Copilului îi lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una din condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi prin urmare, de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor, cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive

Televizorul nu numai că nu favorizează o participare interactivă la procesul de cunoaştere, ci, dimpotrivă, presupune o experienţă pasivă şi pasivizată pentru mintea umană. După vizionarea prelungită, copiii vor avea tendinţa de a rămâne în aceeaşi stare de pasivitate sau de neimplicare în cunoaşterea lumii reale. Celor care se uită mult la televizor, li se sărăceşte în mod proporţional capacitatea de a imagina jocuri, le slăbeşte dinamismul mental.” (Virgiliu Gheorghe 2008, “Efectele televiziunii asupra minţii umane”)

„Întrucât în configurarea sistemelor neuronale, conexiunile se realizează că răspuns la efortul presupus de o activitate mentală, a-i introduce pe copii în mediul TV, a le deprinde mintea cu plăcerea facilă a vizionării, înseamnă să le punem într-un risc real dezvoltarea abilitaţilor mentale.” (Healy, Jane M., 1990, “Endagered Minds”, Touchstone, New York).

Creierul, ca şi întreg organismul, are nevoie să se hrănească pentru a se dezvolta normal. Hrana creierului, mai ales în primii ani de viaţă, dar nu numai, sunt stimuli mediului extern, receptaţi prin organele de simţ dar şi prin mişcare.

În primii doi ani de existenţă, creierul îşi triplează dimensiunea, de la o medie de 333 grame până la 1 kg. Creşterea în dimensiune are legătură directă cu stimularea externă şi primele experienţe de viaţă. Imaginile luminoase cu succesiune rapidă obosesc creierul copilului, agitându-l, neliniştindu-l. Secvenţe audio stridente, montaje rapide, flash-uri puternice, toate acestea supra-stimuleaza un creier în plină dezvoltare (Christakis, Dimitri, 2010, Acta Paediatrica, Seattle Children’s Research Institute and University of Washington).

Etapa de dezvoltare a copilului 0-2 ani poartă denumirea de etapa de dezvoltare senzorio-motorie. În această etapă copilul reacţionează reflex, în activităţi precum suptul, lovitul, apucatul. Începe să coordoneze informaţia vizuală, auditiva şi tactila pe care o primeşte din mediu (prin intermediul senzaţiilor) cu deprinderile motorii pe care tocmai le dezvolta. În această etapă constată că dacă îşi mişcă ochii, are acces la mai multe imagini şi poate chiar să observe cum propriile mânuţe şi picioruşe interacţionează cu diverse obiecte. În acest mod, devine tot mai conştient de existenţa unui mediu exterior, înconjurător şi de capacitatea lui de a acţiona asupra acestui mediu.

Primul contact al copilului cu mediul extern se realizează prin senzaţii, ce sunt receptate prin organele de simţ, care la naştere chiar dacă sunt dezvoltate, se deosebesc foarte mult de cele ale adultului. În contact cu mediul înconjurător, odată cu trecerea timpului şi cu experimentarea de noi situaţii, aceste senzaţii se transformă în percepţii.

Pentru a înţelege diferenţa dintre senzaţii şi percepţii vom folosi următorul experiment. Strigăm copilul pe nume, sau producem un zgomot puternic. Dacă senzaţia auditivă este integrată corespunzător în percepţie, reacţia normală a copilului este să se întoarcă către sursa de zgomot, şi chiar să identifice, fără să vadă, obiectul care produce zgomotul. În cazul copiilor care nu au fost stimulaţi corespunzător sau care au anumite probleme neurologice, există o mare probabilitate să nu reacţioneze în nici un fel sau să reacţioneze necorespunzător la aceste senzaţii auditive. În marea majoritate a cazurilor dau impresia că nu aud, cu toate că în alte cazuri sunt foarte receptivi la anumite zgomote (în special reclame TV, anumite melodii, sau sunete preferate).

În aceste cazuri copilul nu are probleme în preluarea informaţiei senzoriale, ci doar în prelucrarea (transformarea şi integrarea) acesteia în percepţie. De aceea în cazul copiilor care sunt lăsaţi foarte mult în fata mediilor virtuale, mai ales în perioada de dezvoltare senzorio-motorie (0-2 ani), în majoritate cazurilor se produc rupturi sau scurtcircuitări între senzaţii şi percepţii la nivelul majorităţii organelor de simţ. Copilul ajunge astfel să nu mai poată integra, sau să integreze diferenţiat informaţiile primite din mediu. Apar astfel o multitudine de comportamente problemă: lipsa limbajului expresiv (vorbirea) sau chiar lipsa limbajului receptiv (înţelegerea); dau impresia că nu aud sau sunt deranjaţi excesiv de anumite zgomote; mănâncă o gamă foarte restrânsă de alimente sau doar anumite texturi de alimente (în special pasat); miros excesiv anumite alimente; se uită la obiecte cu ochii într-o parte; sunt foarte atraşi în comportamente stereotipe sau repetitive; pipăie într-un mod foarte diferit anumite obiecte, şi astfel de exemple pot continua.

Vizionarea excesivă (peste 4 ore/zi) a programelor de televiziune acţionează la copilul mic (0-2 ani) pe mai multe căi.

1. Privarea senzorială.

În primul rând este vorba de o privare senzorială, deoarece copilul în perioada 0-2 ani se afla într-o etapă de dezvoltare senzorio-motorie în care se dezvoltă numai prin interacţiunea cu persoanele şi obiectele din jurul lui, şi orice privare de la această interacţiune îi poate dăuna grav.

„Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale”

(Mielu Zlate, 2000, p.202)

Ca formă a vieţii de relaţie, psihicul îşi relevă natura prin relaţiile sale cu: realitatea fizică, realitatea fiziologică, realitatea socială. Numai în relaţie cu aceste realităţi omul îşi construieşte propria interioritate, în absenţa unor asemenea relaţii cu ambianţa, viaţa psihică poate fi serios perturbată. Acest lucru este demonstrat de experimentele de izolare şi deprivare senzorială (Donald O. Hebb, 1947) şi de experimentele cu privire la consecinţele în plan comportamental ale deficitului de contacte sociale (Harry Harlow, 1960). În studiile lui Hebb, după 20 ore de deprivare senzorială subiecţii manifestau tulburări emoţionale, halucinaţii, scăderea performanţelor intelectuale.

Faptul că relaţiile cu mediul social sunt importante pentru psihic este demonstrat şi de copii crescuţi de animale sălbatice (în special lupi – aşa numiţii „copii lup”) la care s-a observat conservarea atributelor biologice şi absenţa atributelor sociale şi de comunicare.

Relaţiile psihicului cu substratul lui material, cu obiectele lumii materiale şi sociale, reprezintă atât cadrul de formare şi dezvoltare a psihicului cât şi instrumentul acestei formări.

Este necesar să luăm în calcul şi cantitatea totală de timp/zi în care copilul este activ. Perioadele de somn în această etapă de dezvoltare sunt: 0-1 an 14-16 ore/zi, 1-2 ani 13-15 ore/zi. Astfel în această perioadă copilul se afla între 10 şi 12 ore/zi de veghe. Din acest interval 3-4 ore/zi sunt alocate programului de masă (4-6 mese/zi), şi aproximativ o oră/zi programului de baie. Un consum de televiziune peste 4 ore/zi reprezintă astfel minim 50-80% din timpul total în care copilul se află în perioada de veghe, când are nevoie de cât mai multă stimulare senzorială şi motrica.

În timpul vizionării TV copilul nu primeşte decât informaţii vizuale şi auditive, pe care încă nu le poate procesa datorită vârstei mici, şi care nu sunt integrate cu celelalte senzaţii şi percepţii (atingere, miros, gust, simţul vestibular).

În lumea reală ne confruntăm cu o mare varietate de zgomote. Creierul adultului integrează toate aceste sunete percepute şi le separă, localizând sursa dinspre care vin, creierul putând să se concentreze doar asupra sunetului pe care individual vrea să-l audă. În cazul bebeluşilor, discriminarea sunetelor, precum şi capacitatea de a repera selectiv o voce interesantă sau un zgomot interesant printre alte voci sau zgomote, sunt aptitudini care se dezvolta progresiv şi numai în legătură directă cu persoanele sau obiectele care produc sunetele respective şi nu cu persoane sau obiecte virtuale, de la televizor. Sursa:

– Christtakis. D.A., F.J. Zimmerman, D.L. Di Giuseppe, C.A. Mccarty 2004, “Early Television Exposure and Subsequent AttentionalProblems în Children”, Pediatrics, 113, p.708-713;

– Newman, R.S. 2005, “The Coctail Party Effect în Infants Revisited: Listening to One’s Name innNoise”, Developmental Psychology, 41, p 352-362;

– Werner, L.A., K. Boike 2001, “Infants’ Sensitivity to Broadband Noise”, Journal of Acoustical

Mediile virtuale sunt medii care solicită, la nivelul procesării vizuale, existenţa reprezentării (copilul înţelege că obiectul există chiar dacă el nu îl mai vede). “Activitatea umană nu s-ar putea desfăşura dacă n-ar exista posibilitatea desprinderii de concret, de prezent, de “aici şi acum”, dacă omul n-ar dispune şi de capacitatea de a opera mintal cu obiectul în absenţa lui” (Mielu Zlate, 2000, p. 105).

Reprezentarea se formează doar prin interacţiunea directă cu obiectele şi nu cu obiecte virtuale. Astfel dacă reprezentarea nu există copilul nu poate trece la următoarele etape: identificare (recunoaşterea obiectelor), clasificare (asocierea cu alte obiecte asemănătoare), gândire, imaginaţie, abstractizare etc.

2. Privare socio-afectivă

Dezvoltarea intelectual-afectiva a copilului este un proces complex, ale cărui etape succesive se afla într-o strânsă interdependenţă şi sunt controlate şi influenţate de factori genetici şi non-genetici. După o lungă perioadă în care rolul factorilor genetici în procesul dezvoltării a primat în atenţia cercetătorilor, studiile publicate începând cu anii ’90 au redat importanta cuvenită factorilor non-genetici, ce ţin de mediul de dezvoltare al copilului (Rutter, Moffitt, & Caspi, 2006).

Urmare a acestei relativ recente tendinţe este şi faptul că efectele ireversibile pe care le au asupra dezvoltării copilului privarea de afecţiunea parentală şi creşterea într-un mediu deviant, aduse în atenţia lumii ştiinţifice în anii ’50 de studiile lui Bowlby şi Ainsworth, au redevenit obiect al interesului cercetătorilor de specialitate. Astăzi, studierea mecanismelor organice prin care experienţele copilăriei timpurii modelează dezvoltarea şi maturizarea sistemului nervos al copilului este considerată esenţială pentru înţelegerea atât a dezvoltării normale cât şi a celei patologice (Grossman et al., 2003).

La nou-născut, percepţia unui act poate fi înregistrată în aşa fel încât să fie aplicată direct în executarea unui “plan motor”. În opinia cercetătorilor, bebeluşul utilizează acţiunea adultului ca un model care i-ar permite să-şi fasoneze propriul comportament motor. Bebeluşii sunt prin urmare nişte veritabili detectori de mişcare biologică, răspunzând în mod înnăscut la mişcările faciale pe care le observă. Toate cercetările care au încercat să reproducă efecte de imitare cu obiecte nonumane au eşuat. Bebeluşii sunt fiinţe care observă, învaţă şi răspund în mod foarte activ la mediu şi mai ales la persoanele din jur. Sursa:

• (Field, T.M., R.W. Wodson, R. Greendberg, C. Cohen 1982, “Discrimination and Imitation of Facial Expressions by Neonates”, Science, 218, p 179-181;
• Jeannerod, M. 1997. The Cognitive Neuroscience of Action, New York, Blackwell; Kugiumutzakis, G. 1999, “Genesis and Development of Early Infant Mimesis to Facial and Vocal Models”, Imitation în Infancy 36-59, Cambridge, MĂ, Cambridge University Press;
• Meltzoff, A.N., M. K. Moore 1977, “imitation of Facial and Manual Gestures by Human Neonates”, Science, 198 p. 75-78;
• Meltzoff, A.N., M. K. Moore 1989, “Imitation în Newborn Infats. Exploring the Range of Gestures Imitated and the Underlying Mechanismus”, Developmental Psychology, 25, p. 954-962).

Alte studii concluzionează că dacă bebeluşul îşi va imita părinţii cu uşurinţă şi entuziasm atunci când fac ceva, vor putea învăţa mai repede să respecte regulile sociale şi vor avea o conştiinţă mai dezvoltată, înţelegând mult mai repede ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, vor putea să folosească mai eficient autocontrolul dar şi alte comportamente legate de dezvoltarea morală. (Bandura, A. 1986, Social Foundations of Thought and Action, Englewood Cliffs, HJ, Prentice Hall; Forman, D.R., N. Aksan, G. Kochanska 2004, “Toddlers’ Responsive Imitation Predicts Preschool Age Conscience”, Psychological Science, 15, p. 699-704).

Astfel orice timp care nu este folosit pentru relaţii sociale şi afective cu copilul, duce la întârziere în dezvoltarea psiho-sociala şi psiho-afectiva a acestuia.

Televizorul şi undele cerebrale

Un alt factor prin care vizionarea TV acţionează asupra dezvoltării copilului mic este reprezentat de inducerea creierului într-o stare de unde cerebrale alfa. Aceste unde cerebrale produc următorul fenomen, în momentul vizionarii TV: emisfera cerebral dreaptă este stimulată maldiv, limitându-şi activitatea la o receptare intensă, dar pasivă a imaginilor (Buzzell, 1998), activitatea emisferei cerebrale stângi se diminuează foarte mult (” (Healy, Jane M., 1990), comunicarea inter emisferică, prin corpul calos, slăbeşte semnificativ (Scheidler, 1994), iar procesele mentale superioare, care se realizează în cortexul prefrontal, sunt foarte inhibate (Buzzell, 1998). Creierul trece într-un ritm predominant de unde cerebrale alfa, activitate electrică ce indică intrarea într-o stare de semiadormire de tip hipnotic. Pentru copilul mic 0-2 ani, vizionarea TV îndelungată afectează creierul, care se află într-o etapă foarte importantă de dezvoltare şi structurare, ajungându-se chiar la o anumită atrofiere corticală ce se manifestă prin dezvoltarea insuficientă a unor arii neuronale. (“Efectele micului ecran asupra minţii copilului” Virgiliu Gheorghe, Nicoleta Criveanu, Andrei Dragulinescu – Bucureşti: Prodromos, 2008, p. 114-115).

Acest fapt amplifică foarte mult primul factor, cel legat de privarea senzorială. Pentru a înţelege mai bine fenomenul, trebuie menţionat că inteligenţa unei persoane este stabilită la nivel neurologic de viteza cu care informaţia circulă între cele două emisfere, prin corpul calos, şi de folosire într-o proporţie cât mai mare a ambelor emisfere cerebrale. În condiţiile în care bărbaţii folosesc preponderent emisfera cerebrală stângă, iar femeile folosesc preponderent emisfera cerebrală dreaptă.

Emisfera cerebrală stângă (cea a cărei activitate este diminuată în timpul vizionării TV), este folosită cu preponderenţă în cazul bărbaţilor, şi este denumită „omul de ştiinţă”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea dreaptă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: logica, analiza, deducţie, limbajul vorbit^[1], scriere, stabilirea de reguli, etc. Această emisferă gândeşte în paşi logici, secvenţial, îşi organizează lucrurile în timp şi le execută într-o anumită ordine. Îşi foloseşte raţiunea pentru a trage concluzii pe baza unor date, a unor fapte, şi pe baza unei organizări logice. Leagă ideile unele de altele, surprinde relaţiile de tip cauză-efect.

Emisfera cerebrală dreapta, folosită cu preponderenţă de femei, este numită şi „artistul”. Din punct de vedere motric coordonează toată partea stângă a corpului, iar din punct de vedere mental este responsabilă cu: limbajul receptiv, creativitatea, percepţia vizuală, emoţii, simboluri, intuiţie, curiozitate etc. „Artistul” gândeşte nonverbal, în imagini, sunete, emoţii, recunoaşte şi modelează forme, plasează elementele într-un context, percepe conexiunile dintre ele precum şi întregul din care ele fac parte, percepe spaţial, nu are sensul timpului. Sintetizează, schematizează, vizualizează, creează şi foloseşte diferite scheme ori modele pentru abordarea realităţii. Foloseşte analogii şi asocieri de idei, stabileşte legături, înţelege şi foloseşte metafore. Percepe intonaţiile vocii, ritmicitatea vorbirii şi a muzicii, tonalităţile, muzica. Are simţul culorilor. Îşi imaginează şi visează. Este empatică şi intuitivă, pasionată de spiritual şi de mistic.

Se poate constata cu uşurinţă că imaginea video, care este o imagine în mişcare şi care nu lasă răgazul necesar reflexiei, incita cu putere imaginaţia şi emoţiile (care sunt procesate în emisfera cerebrală dreaptă şi care la copilul mic 0-2 ani nu sunt încă dezvoltate), inhibând în acelaşi timp activitatea emisferei cerebrale stângi.

Cortexul prefrontal este partea creierului cea mai puternic afectat în urma vizionarii. Această parte a creierului (numită creierul executiv) răspunde de atenţie, motivaţie, discernământ, controlul comportamentelor şi al emoţiilor, planificarea, curiozitatea, prevederea, controlul instinctelor etc

“În cazul vizionarii TV îndelungate, anumite arii ale emisferei cerebrale stângi, ale corpului calos şi ale cortexului prefrontal, rămân nedezvoltate sau chiar se atrofiază în timp pierzându-se posibilitatea dezvoltării ulterioare” (Healy, Jane M., 1990).

Dependenţa de televiziune

Televizorul crează o dependenţă neurologică acţionând pe două căi principale:

Când ne uitam la TV, activitatea creierului se mută din emisfera stânga în cea dreaptă. De fapt, experimentele conduse de cercetătorul Herbert Krugman au arătat că în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera dreaptă este de 2 ori mai activă decât cea stângă, o anomalie neurologică. Fluxul din stânga către dreapta produce o creştere a ceea ce este drogul natural al corpului: endorfinele, care includ beta – endorfine şi enkefaline. Endorfinele sunt identice din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele lui (morfină, codeina, heroina, etc.). Activităţile care eliberează endorfine (numite şi peptide de tip opiu) sunt uzual formate de comportament (rar le numim dependenţă). Acestea includ trosnirea degetelor, exerciţiile intense, şi orgasmul. Narcoticele externe acţionează asupra aceloraşi receptori (receptorii opioizi) ca şi endorfinele, de aceea este o diferenţă nesemnificativă între cele două tipuri. De fapt, exerciţiile intense, care produc aşa numita “runner’s high” – o eliberare de endorfine care se revarsă în organism, pot cauza o dependenţă ridicată, până la punctul când “dependenţii” oprindu-se brusc din exerciţii suferă simptomele “retragere a narcoticului”, şi anume migrene sau dureri de cap. Aceste migrene sunt cauzate de o disfuncţie a receptorilor opioizi, care sunt obişnuiţi cu afluxul constant de endorfine. Într-adevăr, până şi telespectatorii ocazionali trec prin simptomele de “retragere a narcoticului” dacă nu se mai uită la TV pentru o perioadă prelungită de timp (Wes Moore 2001 “Television. Opium peoples”, The Journal of Cognitive Liberties, vol 2, p. 59-66)

Privitul excesiv la televizor poate creşte riscul deficitului de atenţie la copii şi nu numai. Acest lucru se datorează modificărilor foarte rapide de scene, care se produc în videoclipurile din ziua de azi. Dacă vom compara un film vechi, cum ar fi cele din anii ’40-’50 cu filmele moderne, vom observa că, la filmele mai vechi, schimbarea cadrelor se producea în intervale de timp mult mai lungi.

Schimbările/tăierile frecvente de scene sunt utilizate pentru că activează aşa-numitul “răspuns orientativ” care are caracter de dependenţă (Csikszentmihalyi, M. , Kubey, R., 1981, “Television and the rest of life : A systematic comparison of subjective experience”, The Public Opinion Quarterly, vol. 45, nr. 3, p. 317-328; – Reeves, B. , Lang, A. , Kim, E.Y. , Tatar, D. , 1999, “The Effects of screen size and message content on attention and arousal”, Media Psychology, vol. 1, p. 49-67). Acesta este un răspuns biologic natural, care atrage în mod automat atenţia către lucrurile care se schimbă în mediul tău. Cu cât există mai multe schimbări de scene, cu atât este stârnită mai mult atenţia, iar răspunsul orientativ este activat mai puternic. Tăierile de scene care se produc mult prea frecvent pot face un videoclip să fie extrem de dificil de urmărit “în conţinut”. La un film mai lung, cadrele derulate cu repeziciune nici măcar nu mai pot fi numărate, din cauza stării hipnotice în care se află creierul, ceea ce reduce în mod considerabil abilitatea de a gândi logic.

Diferenţierea pe sexe a impactului televiziunii asupra copilului mic (0-2 ani)

În general televiziunea acţionează asupra copiilor prin nedezvoltarea corespunzătoare a sistemului neurologic. Având în vedere că există diferenţe majore între sistemul neurologic al fetelor şi băieţilor, incidenţa tulburărilor neurobiologice este foarte diferită pe sexe.

Emisferele stânga şi dreapta ale creierului sunt legate printr-o serie de nervi care se numesc corpul calos. Acest “cablu” face ca o parte a creierului să comunice foarte bine cu cealaltă, permiţând schimbul de informaţii, ca două calculatoare pe umeri, legate de o interfaţă unică. Ei bine, la femeie, corpul calos este mai gros decât la bărbat, având cu peste 30% mai multe legături între emisfere (Roger Gorsky, 1991).

Femeile au cu 11% mai mulţi neuroni în zona creierului destinată emoţiilor, empatiei şi memoriei (Louann Brizendine, 2006). Întrucât au şi mai mulţi neuroni-oglindă^[2], ele sunt de asemenea mai înclinate spre a observa stările emoţionale ale celor din jur, putând astfel descifra mult mai devreme limbajul receptiv al persoanelor din jur. Totodată prezintă şi o capacitate mult mai mare de imitare, faţă de băieţi. Este cunoscut faptul că această capacitate de imitare reprezintă de fapt “motorul învăţării” în etapele iniţiale ale dezvoltării copilului, fiind folosită foarte des chiar şi de către noi, adulţii.

În primii doi ani de viaţă, emisferele drepte – a mamei şi copilului – sunt deosebit de active, emisfera dreaptă având un rol foarte important în prelucrarea comunicării nonverbale, şi în dezvoltarea capacităţii copilului de a procesa eficient stimulii vizuali de la părinţi, deoarece emisfera dreaptă este responsabilă de perceperea şi detectarea imaginilor vizuale. Trebuie amintit că femeile gândesc preponderant cu emisfera dreaptă, fiind astfel mult mai folosită şi mai dezvoltată decât la băieţi. Maturizarea timpurie a emisferei drepte pare, de asemenea, să fie implicată în procesul de învăţare emoţională implicită, care precede dezvoltarea verbal, şi ca atare reprezintă substratul biologic al inconştientului dinamic (Allan N. Schore, 1994).

Concluzia este că fetele au o capacitate mult mai mare de receptare şi decodificare a limbajului, atât receptiv cât şi expresiv, limbaj care apare şi se dezvoltă mai precoce decât la băieţi, de aceea incidenta pe sexe în cazul tulburărilor neurobiologice (autism, ADHD) este de 80% la băieţi, si implicit influenţa televizorului asupra copiilor este mult mai mare asupra băieţilor.

Corelaţii în istorie cu alte cazuri asemănătoare de deprivare senzorială

Sindromul instituţionalizării şi autizarea copiilor prin deprivare senzorială

Studierea particularităţilor comportamentale ale copiilor care au trăit experienţa instituţionalizării, în special ale copiilor proveniţi din orfelinatele fostelor tari comuniste a reprezentat una din rarele ocazii permise de constrângeri de natura etică, de cercetare „în vivo” a efectelor dezvoltării într-un mediu traumatizant asupra evoluţiei ulterioare a copilului (MacLean, 2003). Din această perspectivă, creşterea într-un mediu instituţional, în orfelinatele ţărilor fostului lagăr comunist, în unanimitate descrisă ca fiind o experienţă traumatizantă, caracterizata deopotrivă de privare socio-afectivă şi de privare cognitiv-senzorială, poate fi privită ca un sumbru experiment, efectuat la scală socială largă, permis de condiţii socio-politice de regretabila amintire.

Ca urmare a faptului că România a fost în anii ’90 una dintre principalele surse pentru adopţiile internaţionale (Zeanah et al., 2003), în mod particular, copiii proveniţi din orfelinatele romaneşti sunt regăsiţi drept subiecţi ai studiilor publicate în literatura de specialitate pe această temă (Carl Stock Kranowitz, 2012, “Copilul desincronizat sensorial”, p. 73)

Concluzia unanimă a acestor studii este că dezvoltarea într-un mediu instituţional, prin privarea senzorial-cognitivă şi socio-afectivă, a afectat profund şi ireversibil procesul maturizării intelectual afective a copiilor studiaţi. Sunt identificate şi descrise particularităţi comportamentale ale acestor copii, care formează un tablou simptomatologic definitoriu pentru ceea ce a fost denumit ulterior „sindrom postinstituţionalizare” (Kreppner, O’Connor, & Rutter, 2001) şi care persistă şi după ce copilul a fost adoptat. Sunt amintite:

– retardul sever (Rutter, 1998);

– perturbări de dezvoltare a ataşamentului (Chisholm, 1998; O’Connor & Rutter, 2000; Rutter, Kreppner, & O’Connor, 2001; Smyke, Dumitrescu, & Zeanah, 2002; Zeanah, Smyke, & Dumitrescu, 2002);

– comportament semiautistic (Beckett et al., 2002; Hoksbergen, Rijk, Van Dijkum, & Ter Laak, 2004; Rutter et al., 1999; Rutter et al., 2001; Zeanah et al., 2002);

– probleme de atenţie şi hiperactivitate (Kreppner et al., 2001; O’Connor & Rutter, 2000; Rutter et al., 2001);

– diminuarea sensibilităţii pentru durere şi comportament autoagresiv (Beckett et al., 2002; Ellis, Fisher, & Zaharie, 2004);

– stereotipii motorii şi modalităţi neobişnuite de explorare senzorială (preferinţa pentru un anumit gen de stimuli)(Beckett et al., 2002; Hoksbergen et al., 2004);

– probleme de alimentaţie (Beckett et al., 2002; Fisher, 1997);

– stereotipii motorii (Fisher, 1997; Marcovitch, 1997), tulburări de somn (Beckett et al., 2002).

Deşi toate anomaliile comportamentale anterior menţionate prezintă interes din punct de vedere al patologiei dezvoltării copilului, ne vom opri în cele ce urmează doar asupra simptomatologiei autistic-like sau semiautistică a orfanilor români, semnalată pentru prima oară de Rutter şi colaboratorii în două studii succesive, publicate în 1999, respectiv 2001.

Aceştia identifică la copii adoptaţi din orfelinatele româneşti – cu o frecvenţă mult prea mare pentru a putea fi considerată simplă coincidenţă – un grup de simptome ce se suprapun în mare parte peste cele cuprinse în criteriile diagnostice ale patologiei autiste, indicate de DSM-IV (Diagnostical and Statistical Manual for Mental Disorder, Fourth Edition). Sunt amintite deficienţe ale abilitaţilor socio-comunicative care determină la rândul lor probleme de integrare socială, probleme de limbaj şi vorbire, comportament auto agresiv şi agresiv, rigiditate comportamentală, interese obsesive (Rutter et al., 1999; Rutter et al., 2001). Este important să menţionăm faptul că acest sindrom comportamental a fost descris în literatura de specialitate nu doar la copiii care au crescut într-un mediu instituţional ci şi la cei care au crescut într-un mediu familial carenţat, caracterizat de lipsa stimulilor socioafectivi (Shin, 1999). Existenţa unor diferenţe între tabloul simptomatologic al autismului clasic şi cel caracteristic copiilor mai sus amintiţi i-a făcut însa pe cercetători să fie reticenţi în a identifica total acest sindrom comportamental cu boala autistă. Spre deosebire de autismul clasic, pentru sindromul autistic-like caracteristica nu este izolarea socială autoimpusa (deşi exista importante probleme de integrare socială şi de comunicare) ci existenta stereotipilor comportamentale. Interesele neobişnuit de intense pentru un anumit tip de senzaţie, manierismele motorii, preocupările stranii şi obsesive sunt cele care predomină în tabloul simptomatologic al sindromului comportamental mai sus amintit.

Mai mult, se pare că această simptomatologie semi autista tinde să se amelioreze în perioada post-adopţie, vârsta de 4-6 ani fiind în mod particular hotărâtoare pentru angajarea pe un parcurs favorabil (Rutter et al., 1999; Zeanah et al., 2003). În pofida diferenţelor mai sus menţionate, existenţa acestui sindrom autistic-like la copiii care au crescut într-un mediu deviant, traumatizant ridica o serie de probleme de naturăa teoretică, în măsură să nuanţeze discuţia cu privire la rolul factorilor genetici şi ambientali în etiopatogenia autismului.

Sindromul Mowgli sau copiii lup

Prin prisma funcţiilor limbajului dar nu numai, întărim ideea că omul nu trebuie privat de mediul social şi senzorial, mai ales în primii ani de viaţă, pentru că natura psihicului uman este dată de natura vieţii de relaţie. Ce s-ar întâmpla dacă relaţiile fireşti ale omului cu mediul social ar fi întrerupte, suspendate sau perturbate? Cazul aşa-zişilor copii-lup oferă un răspuns categoric la această întrebare. Suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social, duce la conservarea structurilor biologice ale omului, în anumite condiţii chiar la dezvoltarea accentuată a acestora, în timp ce atributele sociale specifice omului nici nu apar.

Iată câteva exemple:

• În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 de ani, total sălbăticit, pe care l-a adus în gospodăria să, încercând să-l “umanizeze”. Timp de mai mulţi ani nu s-au putut obţine decât câteva performanţe accesibile în general animalelor superioare: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingură, să aducă apă de la fântână. Achiziţia limbajului şi a vorbirii i-a fost însă, imposibilă.
• În 1799, nişte vânători găsesc în sudul Franţei, un copil de 11-12 ani, sălbăticit, în completă stare de animalitate. Munca dedusă timp de 3 ani de către un medic pentru a-l transforma în om a fost zadarnică.
• Foarte cunoscut este şi cazul unui copil de 9 ani descoperit în India, în 1954. Copilul a primit numele de Ramu (în indiană acest cuvânt înseamnă pui de lup). Era total animalizat: scotea mugete, fugea în patru labe, îşi arăta dinţii, nu suportă lumina. Doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar timp de 14 ani nu au reuşit să-l facă să scoată nici un sunet verbal.

Se înţelege de la sine, că omul are nevoie de semeni pentru ca, prin imitaţie, să-şi însuşească achiziţiile limbajului (pe lângă numeroase alte funcţii psihice), să se dezvolte din punct de vedere psihic, pentru că psihicul este instrumentul acestor formări.

Recomandări internaţionale privind consumul de televiziune la copii

În anul 2010 Academia Americană de Pediatrie împreună cu Societatea Canadiană de Pediatrie, în baza unui amplu studiu, au recomandat că accesul la tehnologiile şi dispozitivele multimedia pentru copii între 0-2 ani să fie restricţionat complet, pentru copii între 3-5 ani să fie limitat la maxim o oră pe zi, iar pentru cei între 6-18 ani la maxim 2 ore pe zi (http://www.ziare.com/life-style/copii/pana-la-ce-varsta-e-bine-sa-interzicem-copiilor-accesul-la-gadgeturi-1296339).

 

Situaţia actuală în România

În ultimii 2-3 ani medicii neuropsihiatrii şi psihologii clinicieni raportează o nouă formă de autism “autismul virtual”, deoarece în majoritatea cazurilor (peste 90%) consumul de televiziune în primii doi ani de viaţă a copilului a fost, în medie, de peste 4 ore/zi (Sursă: Fundaţia Copii în Dificultate – România, „O nouă formă de autism – autismul virtual. De ce în cazul autismului incidenţa este de 80% la băieţi?, Conferinţa Naţională de Analiză Aplicată a Comportamentului – pentru copilul cu autism, martie 2014). Un alt motiv care ne face să credem că este vorba despre o “autizare” şi nu despre “autism clasic”, este faptul că aceşti copii se recuperează mai repede în raport cu cazurile de autism clasic, dar numai dacă se aplică terapii specializate.

Consiliul Naţional al Audiovizualului recomandă “Fără televiziune înainte de împlinirea vârstei de 3 ani” pe site-ul său http://www.cna.ro/article6548,6548.html

Concluzii

Chiar din primii ani de viaţă, şi nu numai, copiii au nevoie de o relaţie foarte apropiată cu părinţii şi cu ceilalţi membri ai familiei. Au nevoie de ajutor, de îngrijire, de ghidare, de suport, de educaţie, nevoi care nu pot fi suplinite în nici un caz de televizor, calculator, tabletă, telefon, ci numai de o interacţiune directă a copilului cu persoanele şi obiectele îndrăgite. Numai astfel se pot dezvolta normal şi natural.

____________

^[1] În urmă cu un secol şi jumătate, fizicianul francez Pierre Paul Broca a descoperit că pacienţii cărora le-a fost afectat lobul frontal din emisfera cerebrala stangă, nu puteau să pronunţe mai mult decât câteva cuvinte. Numită ulterior „aria lui Broca”, această regiune este considerată esenţială pentru vorbire şi pentru unele aspecte ale înţelegerii limbajului. Mentionam ca aceasta zona din emisfera cerebrala stanga este foarte afectata de vizionarea TV, rezultand astfel o grava afectare a limbajului.

^[2] Pe la jumătatea anilor ’90, cercetătorii de la Universitatea din Parma studiau pe maimuțe o zonă din creier numită cortexul motor – adică zona implicată în programarea acțiunilor simple, cum ar fi prinderea alunelor/bananelor. Într-o zi, însă, în laborator a intrat un cercetãtor care a început să aranjeze alunele pentru experiment, apucându-le și mutându-le. În acest timp, maimuța stătea nemișcatã pe scaunul de experiment, având însă electrozii fixați pe cap. Spre surprinderea cercetătorului, acești electrozi fixați pe capul maimuței în zona ‘cortexului motor’ s-au pornit. Dar maimuța nu se mișcase deloc! Deci, neuronii motori erau implicați și în percepția acțiunilor altora. Astfel au fost descoperiți așa-numiții ‘neuroni-oglindã’, care sunt esențiali – atât la maimuțe, dar mai ales la oameni – în învățarea acțiunilor prin imitare, dar și în înțelegerea acțiunilor altora, prezicerea acțiunilor viitoare, înțelegerea stărilor emoționale ale altora și empatizarea cu ele. Chiar mai șocant, ne folosim de acești neuroni-oglindã când judecăm cât de moral este comportamentul cuiva sau ce abilități are o persoană – de exemplu, cât de virtuoasă este într-un domeniu..